aici. Citesc numele celor patru copii.
Susanna va fi pe jumătate fericită.
*
Umplu rucsacul cu apă, gustări şi copii ale testamentului lui Jethro. Ies din casă suficient de târziu ca să găsesc drumul verde pustiu.
Susanna stă ghemuită în fundul grotei şi arată mai degrabă ca o umbră luminoasă decât ca o persoană reală şi vizibilă. E nemişcată
ca o statuie.
Perdeaua de apă s-a subţiat. Lipsa apei a încetinit totul. Până şi pârâul se scurge lent. Arunc mai întâi rucsacul de cealaltă parte a cascadei, ca să mă asigur că o poate traversa. Aterizează cu bine.
Păşesc cu corpul răsucit în lateral prin perdeaua de apă şi mă
adăpostesc sub buza grotei. Susanna rămâne aşezată pe piatră, urmărindu-mă din umbră. Tristeţea o învăluie ca o ceaţă. Iar ceea ce îi voi spune va înrăutăţi şi mai mult lucrurile.
— Bună, îi spun şi mă aşez lângă ea.
Tresare uşor.
— Bună.
Întreaga ambianţă este tulburătoare. Grota umedă şi stranie.
Amurgul cenuşiu. Tristeţea Susannei, care pare să se fi contopit cu întunericul din jur.
Scotocesc prin rucsac şi încerc să-mi păstrez vocea fermă. Sunt purtătorul unor veşti rele – un rol cu care nu sunt obişnuit.
— Am găsit nişte informaţii care s-ar putea să te intereseze.
— Ce-ai găsit?
Îi întind foile.
— Testamentul lui Jethro.
Se scoală ţeapănă în picioare şi se îndreaptă şchiopătând spre gura peşterii.
De ce şchioapătă? Ceva e în neregulă. Probabil că m-am deprins să-i citesc limbajul corpului, din moment ce, deşi ştiu că e tăcută de 178
felul ei, astăzi mi se pare mai puţin vorbăreaţă decât de obicei. Şi se poartă diferit, deşi nu-mi dau seama în ce fel.
Flutură foaia şi se încruntă.
— Unde ar trebui să mă uit?
Mă apropii, mă proptesc în spatele ei şi arăt cu degetul un nume scris la mijlocul paginii.
— Uite, aici. Dorcas.
Mâinile i se încleştează şi mototolesc documentul.
— Dorcas trăieşte.
— Da.
Se clatină. Mă trag mai aproape, cu picioarele ferm înfipte în pământ, gata să o prind. Scoate un sunet ca de suspin şi-şi şterge ochii cu marginea cămăşii.
— Asta e bine.
Acum urmează partea neplăcută. Iau foaia din mâna ei şi o netezesc.
— Jethro Pratt menţionează în testament patru copii: Jedidiah, Deborah, Dorcas şi Drusilla.
— Nu şi pe Dinah şi Delilah, spune Susanna cu vocea îngroşată. Şi nici pe John.
— Îmi pare rău.
— Dumnezeule milostiv! Îşi lasă braţele să cadă şi gura i se cască
într-un icnet. Copilaşii mei! geme ea tremurat.
Copilaşii ei. Chiar îi consideră ai ei? Cu toate că n-am de ce să mă
mir. Nu mi-e deloc greu să-mi imaginez că cei doi părinţi nu au contribuit la creşterea copiilor cu mai mult decât materialul genetic.
Aştept în tăcere, urmărind cum umerii i se ridică şi coboară şi fără
