Șapte copii. Din care în 1800 nu vor rămâne decât patru.
Nu doi, ci trei nu vor mai fi.
Mă reazem de tăblia mesei şi mă las copleşită de tulburare. Care dintre copii nu va mai fi? Trebuie neapărat să ştiu. Când Mark va veni cu noi informaţii, îi voi cere să aud tot. Trebuie să aflu – şi să
ascund ceea ce ştiu.
Un gând mă trezeşte din reverie. Lunile de dinaintea naşterii nu sunt niciodată plăcute şi nu voi fi aici când stăpâna va naşte. Familia Pratt va fi disperată să-mi găsească o înlocuitoare. Chiar dacă
stăpâna nu va avea niciodată încredere în Phoebe ca să-i încredinţeze în îngrijire un nou-născut, oare nu ar putea s-o angajeze ca fată în casă?
Mai e o posibilitate pe care trebuie s-o dejoc.
— Doamna Pratt, vreţi să serviţi castravetele la masă?
— Nu, vreau să mănânc acum, pufneşte ea cu arţag, ştergându-şi ceafa cu un şervet.
— Foarte bine.
Îl ridic pe John mai sus în braţe şi traversez bucătăria spre uşa din spate.
De la baza scărilor, Dorcas îmi zâmbeşte cu toată gura.
— Putem să venim şi noi cu tine şi cu John?
— Sigur că da.
— Susanna, strigă doamna Pratt după mine, lasă copilul şi ocupă-te de ce ţi-am poruncit.
Când îl aşez pe John pe podea, lângă bancă, începe să scâncească
şi se agaţă de fusta mea.
— Nu plânge, scumpule, îi spun, dându-i un sărut scurt pe frunte.
Mă întorc imediat.
Mă opresc în pragul uşii din spate şi observ cu îngrijorare că
doamna Pratt şi-a lipit capul de perete şi stă rezemată de el cu ochii 170
închişi.
— Nu mă deranjează să-l iau cu mine, zic eu.
O presimţire rea mă roade pe dinăuntru.
Doamna Pratt bâjbâie cu mâinile întinse în faţă până ce îl apucă de braţ pe John.
— O să te încetinească. Mă ocup eu de fiul meu.
Mă grăbesc să ies în grădină şi îmi croiesc drum printre şirurile de viţă-de-vie de un verde pal. Prea puţini castraveţi par să se fi copt.
— Susanna? strigă Dorcas. Aşteaptă-ne. Nu putem ţine pasul cu tine.
— Nu acum, am treabă.
Înşfac cel mai apropiat castravete şi-l smulg iute, grăbită să mă
întorc în bucătărie şi la bebeluş.
— Te rog, Susanna. Delilah şi cu Dinah nu pot să alerge după
tine…
E întreruptă de un ţipăt.
John.
Urc în fugă scările şi intru în bucătărie. Doamna Pratt stă
încremenită lângă bancă, cu mâinile duse la gură. John urlă întins pe vatră şi sângele îi curge dintr-o rană la cap.
Inima îmi bubuie în piept. O rană, oricât de mică, sângerează
mult, dar e posibil ca asta să fie foarte gravă?
— Nu plânge, John, sunt aici, spun cu mai mult calm decât simt şi-l iau în braţe.
