— Recreează vechiul Hollywood la cinematograf. Totul este instalat. Am închiriat palmieri artificiali, oglinzi și covoare cu imprimeu leopard. Meniurile sunt tipărite pe bilete de cinema în stilul vechiului Hollywood și avem o listă de melodii tematice din filme.
Sidney se uită la Lily.
— Nimeni altcineva din clădire nu poate juca rolul. Și-și vor dori toți să fumeze.
Privirea lui Lily trecu de la Sidney la Giorgio. Dacă ar fi avut câte un ban de fiecare dată când se reținuse să izbucnească din pricina lui Sidney, ar fi ajuns la o valiză plină, însă asta era prea de tot!
— Nu cred că vorbești serios, spuse Lily. Era crucial să-l cunoască
pe Joe Martinson. Dacă nu o făcea, ar fi rămas în urma Martinei. Sunt ocupată, Sidney. Ia pe altcineva.
Însă Sidney mai făcu un pas către Lily.
— Oh, dar vorbesc serios, Lily. În caz că nu ai observat, toți ospătarii mei sunt bărbați. Ai de gând să-l dezamăgești pe Giorgio și restaurantul, Lily Rose? Sau îți vei juca rolul și ne vei ajuta cu unul dintre cei mai importanți oaspeți corporativi ai noștri?
Lily se întoarse zdruncinată către Giorgio.
— Giorgio, nu cred.
— Lily lucrează de la patru jumătate dimineața, adăugă Tom.
— E bucătar, nu vânzătoare de țigări, zise Martina.
Lily îi zâmbi recunoscătoare și surprinsă Martinei.
— Se pare că e hotărâtă treaba, Sidney, spuse ea. Cred că vei rezolva problema într-o manieră mai potrivită.
— Așteaptă…
Giorgio ridică o mână.
Lily stătea față în față cu șeful ei și cel mai vechi, cel mai loial angajat. Cei doi bărbați schimbară o privire. Sidney încuviință din cap către Giorgio, iar Giorgio își trecu o mână peste bărbie și oftă.
113
- O VIAȚĂ SECRETĂ -
— Lily, dragă. Giorgio părea sincer epuizat. Mă tem că în seara asta va trebui să mergi să-l ajuți pe Sidney. Încercă să zâmbească.
Dragă, e război. Toți trebuie să facem lucruri pe care nu ni le-am asuma în mod normal. Chiar și eu.
Umerii lui Lily se încovoiară.
— Da, înțeleg asta, Giorgio, totuși…
El ridică o mână.
— Sper, cel puțin, că te vei bucura de atmosferă, vei vedea ce putem face pe lângă serviciile de restaurant obișnuite. Îmi pare rău –
foarte rău –, dar nu putem dezamăgi Bank of America.
Sidney făcu stânga împrejur.
— Hai, repede, Lily! strigă el pe coridor. Va trebui să te schimbi, să-ți ridici părul așa cum trebuie, să te dai cu fard, ruj roșu și pudră.
Avem o uniformă veche din anii ’20. Ți se va potrivi foarte bine.
Lily rămase cu gura căscată, în vreme ce Giorgio îl urmă pe Sidney afară din încăpere, lăsând-o pe ea cu Martina și cu Tom.
— Chiar și mie îmi pare rău pentru tine acum, șopti Martina.
Sidney a mers prea departe.
Lily se întoarse încet cu fața către femeie.
— Mulțumesc, zise ea, simplu.
Martina dădu din cap a încuviințare.
— Un pas înainte, doi pași înapoi pentru noi, femeile, murmură
ea.
— Da, fu de acord Lily, zâmbindu-i trist Martinei.
Martina oftă și-l urmă pe Giorgio.
— Lily? spuse Tom.