Își frânse mâinile.
Tom se încruntă.
Sunetele autobuzelor și ale mașinilor păreau să facă o larmă
groaznică.
Inima lui Lily bubuia și ceva o împinse să meargă mai departe.
Ceva puternic se deschidea în ea, ceva ce nu putea controla. Nu s-ar fi putut suporta pe ea însăși dacă l-ar fi rănit pe Tom în ziua aceea.
Nu s-ar fi putut suporta pe ea dacă i-ar fi pierdut prietenia. Pentru că
el era un bărbat în care avea nevoie să creadă pe cât de profund credea în ea însăși. Prietenia lui ajunsese să fie atât de importantă
pentru ea încât avea să lupte pentru ea, pentru a-l convinge că stima 150
- ELLA CAREY -
ei pentru el era sinceră. Sentimentele ei pentru el creșteau și ea nu suporta ca el să-și facă o idee greșită despre ea.
Lily își frecă palmele de fustă.
— Tom.
El se uită în jos.
— Nu ar trebui să te limitezi. El ți-ar putea oferi o viață de neegalat.
Lily simți că i se uscase gura.
Nori denși, cenușii se mișcau pe cerul de deasupra clădirilor înalte. Atmosfera era încărcată. Trebuia să plouă.
Lily își alese cuvintele cu atenție.
— În ziua când tu și eu am gătit împreună în casa bunicii mele, ei bine, pentru mine, a însemnat mai mult decât orice altceva.
El își ridică brusc privirea pentru a o întâlni pe a ei, însă o tăie în jos pe bulevardul aglomerat, mergând cu pași mari către felinarele stradale elegante care anunțau intrarea la metrou. Sări în jos pe scări, repede.
Ea ținu pasul cu el, smucindu-și brațele pentru a evita ciocnirea cu alți navetiști, îndepărtându-și părul din ochi, simțindu-și fruntea lucioasă de sudoare.
El trecu în goană către peronul lui. Ochii lui îi cercetară fața, iar ea se uită la el.
— Tom, dacă discursul lui Katherine Carter ar fi însemnat ceva pentru mine, aș fi urmat-o pe ea, nu pe tine.
Lily își încleștă pumnii. Spusese adevărul.
El scutură dezaprobator din cap, încet, însă, în sfârșit, păru că ea reușise să-l facă să înțeleagă.
— Cara? vorbi el răgușit.
Ea aproape că se scufundă în peretele murdar al stației de metrou.
Însă, în ciuda mulțimilor care galopau în jurul lor, a strigătelor, a vuietului trenurilor care veneau, era ca și cum ei doi erau într-o bulă.
În acel moment, Lily știu că voia să realizeze ceva din ceea ce se 151
- O VIAȚĂ SECRETĂ -
întâmpla între ei, pentru că, pentru prima oară în viață, simți agitația unei afecțiuni pentru un bărbat care era real.
Fața lui se brăzdă de concentrare. În mijlocul stației aglomerate, cuvintele lui se auziră la fel de clar de parcă s-ar fi aflat amândoi într-o cameră goală.
— Nu este vorba numai despre Nathaniel. Îmi dau seama că nu ai sentimente pentru el. Dar ce se va întâmpla după război? Bărbații se vor întoarce. Bărbați înstăriți din clasa ta, care-ți pot oferi viața pe care ai avut-o întotdeauna sau mai mult.
— Urăsc ideea asta. Șopti cuvintele. Nu mă insulta. Te rog.
— Ce încerci să-mi spui, Lily? Pentru că eu…
— Încerc să fiu eu însămi.
Vocea îi cedă, iar ea încercă să zâmbească, însă ochii lui se uitară
către trenul care venea.
— Meriți cele mai bune lucruri, cara. Eu nu-ți pot da asta. Repede, o trase către trenul care venea, luându-i mâna și croindu-și drum prin mulțime pentru a ajunge la uși. Mergi în Village? strigă el.
Ea-și ridică mâinile și încuviință din cap. „Da, dacă tu mergi acolo.” Abia dându-și seama de ce anume făcea, se strecură lângă el, în tren.
