Natalia tuși; pe sub gene, Lily văzu expresia de pe fața lui Tom. Îi zâmbea mamei lui.
Iar în momentul acela, Lily realiză, ea însăși cu un zâmbet pe față, că era chiar ceva semnificativ pentru un bărbat care avea să plece la război.
După ce serviră cafeaua, Lily o îmbrățișă pe Gia, care o rugă să
țină legătura. Afară, oamenii se plimbau în lumina apusului, familii ieșite să se destindă, cupluri braț la braț.
— Passegiata, zise Tom. Oameni care se plimbă seara. Ca în Italia.
— Tom? întrebă Lily în timp ce stăteau lângă casă, pe trotuar.
El stătu în ușă, cu mâinile în buzunare.
— Am de gând să merg pe jos până acasă în seara asta. Nu vreau să merg cu metroul.
El ezită un moment.
— Vrei să te conduc, cara?
Ea îi zâmbi și dădu aprobator din cap.
El păși pe trotuar, uitându-se la ea, întinzând mâna și jucându-se cu una dintre buclele care i se așezaseră pe obraz.
— Atâta frumusețe, șopti el.
166
- ELLA CAREY -
— Oh, nu stau niciodată la locul lor, spuse ea, abia conștientă de propria voce.
El își retrase încet mâna, se întoarse și merse lângă ea. Când ajunseră la capătul străzii, își întinse din nou mâna și o luă pe a ei. Iar Lily merse tot restul drumului până acasă, lângă el, în liniște, într-o liniște dureroasă, minunată, insuportabilă, în vreme ce mâna lui caldă o cuprindea pe a ei.
Odată ce ajunseră la marginea zonei rezidențiale Gramercy Park, Lily se uită la el, în timp ce formele întunecate ale copacilor atrăgeau atenția de dincolo de poarta închisă a vechiului scuar.
Ochii lui Tom se întunecară ușor, iar ea își duse o mână la obraz.
În tăcere, el o luă și o ținu preț de o clipă.
— Am cheile de la parcul privat, zise ea. Ai vrea să te plimbi cu mine acolo?
— Mi-ar plăcea, cara, șopti el. Câtă vreme nu mă vor împușca părinții tăi.
Lily îi zâmbi forțat. Se întoarse și merse către parc. Cu mâini surprinzător de sigure și de stabile, cu inima bătându-i să-i iasă din piept, descuie poarta.
Lily se opri la capătul unei cărări întortocheate familiare, la poalele unui arbore măreț ale cărui ramuri se arcuiau deasupra; singurele sunete erau pașii domoli ai oamenilor pe pavajul de după gardul înalt din fier forjat și adierea vântului printre copaci. Apusul catifelat aducea ceva magic grădinii, copacilor și florilor care mărgineau cărările de pietriș sinuoase ce străluceau după ploile abundente recente.
Aerul încremeni.
Lily se concentră pe copaci, pe siluetele lor care se estompau în noapte. Sunetul propriei ei respirații îi păru mai zgomotos decât orice altceva.
— Ne va fi dor de blugii ăia ai tăi în bucătărie, Tom, spuse Lily, deodată timidă.
167
- O VIAȚĂ SECRETĂ -
El își ridică privirea; ochii li se intersectară.
— În următoarele luni voi mărșălui mai mult decât voi găti și voi învăța cum să curăț arme, nu tigăi.
Lily tremură. El era bucătar, nu soldat.
El făcu un pas mai aproape de ea.
— În tot timpul cât voi fi plecat, amintește-ți un singur lucru. Voi lupta pentru… ceea ce voi lăsa în urma mea, cara.
El îi luă mâna, iar ea își săltă capul ca să se uite la el. Ochii li se întâlniră; ai lui întrebau ceva. Ea își dădu capul pe spate, ducându-se și mai aproape. El își puse mâna sub bărbia ei.
Brațele lui Lily se mișcară în jurul gâtului lui, iar el se aplecă și buzele lui le întâlniră pe ale ei, atât de catifelate.
— Scrie-mi, cara mia, îi șopti el în păr.
Ea își ținu ochii strâns închiși.
Tom îi mângâie părul cu vârfurile degetelor; capul lui se rezemă
de capul ei și stătură nemișcați în timp ce adieri blânde șoptiră
