printre copaci secretele pe care doar soarta le știa.
168
- ELLA CAREY -
CAPITOLUL 16
Josie
Noiembrie, 1942
Josie își trecu vasele de la micul dejun prin leșia de săpun, iar apoi le lustrui cu o cârpă curată de șters vesela, până când străluciră. Asta avea să reducă din treburile zilnice ale lui Emmeline, când ea avea să
vină la ora 9.
Josie oftă la vederea bucătăriei ei goale, tăcute. În anii ’20, nu era nici o seară în care încăperea aceea să fi fost liniștită. În cele mai multe nopți, bucătăria ei primitoare era plină de râsetele prietenilor. Până
la ora 6, se aduna un grup vesel în jurul mesei ei vechi, de lemn; beau vin, degustau biscuiți și delicioase măsline și brânzeturi înainte ca Josie să scoată din cuptor bucate fierbinți, care clocoteau; apoi ieșeau seara, la unul dintre teatrele locale, la reprezentațiile de comedie sau în cluburile de jazz din zona Village.
Prin ce renaștere trecuseră toți și cum crezuseră că nu aveau să
îmbătrânească niciodată.
Josie își luă pelerina bleumarin din cârligul de pe perete, își aranjă
pălăria de fetru, în timp ce părul ei cărunt și des, lung până la umeri, ieșea bogat de sub borul ei. Ochii ei albaștri reflectați de oglinda de pe perete erau în continuare la fel de luminoși ca ai nepoatei ei. Când ieși, zâmbi autoportretului tatălui ei de lângă ușa de la subsol. El păru să-i facă cu ochiul dezinvolt, deși părăsise această lume de multă vreme.
Îl pusese acolo, în locul în care avea să-l vadă în fiecare zi, pentru a-și aminti că lui trebuia să-i mulțumească pentru viața de care se bucura acum. Un artist chinuit toată viața lui, ducând o existență
precară acolo, în zona Village, reușise, în sfârșit, să dea lovitura pe când ajunsese în vârstă de optzeci de ani, când un colecționar serios 169
- O VIAȚĂ SECRETĂ -
se îndrăgostise de toată opera lui nevândută, o cumpărase pe toată și vânduse Muzeului Metropolitan una dintre pânzele lui superbe, cu o reprezentare a Manhattanului. După aceea, tablourile lui Peter Quigley deveniseră articole de colecționat.
Tatăl lui Josie îi lăsase totul ei și, datorită veniturilor din moștenire, putuse să vândă apartamentul mai degrabă formal în care locuise cu soțul ei Hank; Hank murise pe când era tânăr. Își cumpărase propria ei locuință în Bank Street, fix în mijlocul cartierului Village în care crescuse. Nu durase mult și reluase legăturile cu vechii prieteni; nu întâmpină probleme și-și făcu chiar și prieteni noi. Era ca și cum reluase totul de unde rămăsese atunci când se căsătorise cu Hank și se mutase în Upper East Side. Problema era că, acum, mulți dintre vechii ei prieteni muriseră. Așa că zilele acestea lucrurile erau mai domoale.
Josie închise ușa de la subsol cu un clichet și merse în sus pe treptele din piatră până la trotuar, strângându-și pelerina în jurul corpului, pentru a se feri de vântul învolburat care împrăștia frunze ruginii pe stradă. Merse cu pași mari prin Washington Square Park, bucurându-se de aerul rece de pe obraji, în culorile aurii magnifice ale copacilor pe fundalul cerului albastru; ghetele cu șireturi scârțâiau pe aleile cu pietriș.
Grăbindu-se către metrou, își ignoră răsuflarea ușor întretăiată
care părea să o urmărească în ultima vreme, sări în tren, iar mintea ei ageră îi observă pe ceilalți pasageri. Arătau extenuați, îngrijorați.
În zona de centru a orașului, Josie traversă Grand Central Terminal, ținând capul sus, în timp ce tavanele înalte din marmură
răsunau de anunțuri înăbușite, iar oamenii se grăbeau chiar și acum către o destinație, în pofida groaznicului război.
Și asta era tot. Avea ceva de făcut, un loc în care să fie. Ideea aceea fusese cea care o sprijinise în confruntarea cu înaintarea în vârstă.
Deși prietenele care-i rămăseseră începuseră să-și piardă din energia pe care ea încă părea să o aibă, Josie își cercetase sufletul și ajunsese 170
- ELLA CAREY -
la concluzia că, pentru a face față bătrâneții, avea nevoie de un scop, pentru că, dacă nu ar fi avut unul, ar fi putut la fel de bine să moară.
Cât fusese căsătorită, nu avusese un scop. Toți anii aceia păreau să
se estompeze într-un vârtej. Iar dacă Victoria ar fi obținut ce și-ar fi dorit, draga ei de Lily ar fi avut aceeași soartă. Josie știa că, dacă Lily s-ar fi căsătorit cu Nathaniel, ar fi fost ca și cum ar fi devenit captivă
într-o colivie de aur. Regulile aveau să fie stricte, iar ea nu ar fi realizat niciodată nimic pentru ea însăși.
Josie știa, însă, în timp ce continua către 42nd Street, că problema era că refuza să intervină în mod deschis. Jacob o adora pe Victoria, iar Josie respectase o regulă strictă de a nu interveni în mod nedorit în căsătoria lor. Ceea ce făcuse fusese să-i ofere lui Lily toată iubirea ei, pentru că, în acea fată superbă, văzuse atât de mult din ea însăși.
Josie merse hotărâtă către Bryant Park, oprindu-se, destul de sleită, lângă marea Bibliotecă Publică din New York, unde grupurile obișnuite de voluntari surâzători stăteau în fața maiestuoasei clădiri.
Josie își aruncă pelerina în jurul unui umăr și-și făcu drum către taraba din lemn, pregătită pentru campania „Cărți pentru victorie”.
— Bună dimineața, doamnă Rose, o salută o tânără.
Josie le zâmbi foarte cuceritor femeilor. Nu o deranja nici cât negru sub unghie că ea avea aproape optzeci de ani și lucra cu o echipă de femei de vârsta lui Lily.
— Doamnă Rose, în loc de sortat astăzi, o interceptă tânăra pe când se apropia de grămezile mari de cărți deja stivuite în fața ușilor grele de la intrarea în bibliotecă, ați putea să vă ocupați de tarabă? Să
le spuneți oamenilor care lasă cărți sau care vor să întrebe despre noi că acceptăm cărțile care nu sunt într-o stare bună pentru maculatură, că vom primi cărți rare ca să adunăm bani pentru campania „Cărți pentru victorie” și că nu cerem cărți pentru copii sau cărți pe subiecte care le privesc pe femei.
— Oh, ce păcat!
Fata zâmbi.
