Părul lui Lily, prins la spate cu agrafe, se lipea de fruntea umedă
în timp ce mergea cu valul de muncitori care se îndreptau către gara din Gramercy Park, vineri dimineață. Trecuseră printr-o vară
fierbinte, plină de umezeală și chiar și acum, în septembrie, rochia petrecută, cu o croială nouă, pe care o purta, creată pentru a economisi material fără nasturi acoperiți, părea că se lipește de ea, vâscoza folosită pe timp de război nepermițându-i pielii să respire.
Fiecare ziar, de la fiecare tarabă, urla vești despre campania din Italia, iar vederea neobositelor titluri alb-negru o făcea să i se ridice părul de pe ceafă și brațe.
În fiecare dimineață, stătea cu ochii pe știri. Noul guvern al Italiei se predase britanicilor și Statelor Unite ale Americii, iar Italia fusese de acord să se alăture Aliaților, însă germanii preluaseră controlul armatei italiene, îl eliberaseră pe Mussolini și-l puseseră în capul unui guvern marionetă în nordul Italiei, blocându-le Aliaților încercările de a avansa mai mult în țară. Se părea că eliberarea Italiei de Germania nazistă avea să fie o treabă îndelungată și chinuitoare.
Lily nu știa unde era Tom. Însă în fiecare noapte își strângea cu putere palmele și se ruga pentru întoarcerea lui cu bine.
În momentul în care intră pe ușa pentru angajați, Giorgio o chemă
în biroul lui.
Își ridică privirea din ziarul pe care-l întinsese pe birou.
— Dumnezeu să fie de partea țării mele, murmură el.
— Așa sper, șopti Lily.
Se forță să nu se panicheze cu privire la Tom. Nu existau garanții pentru nici un soldat implicat în război.
Giorgio își frecă palmele și se ridică în picioare.
201
- O VIAȚĂ SECRETĂ -
— Prima tură de candidați este în anticameră. Te rog să stai lângă
mine, în timp ce îi aduc aici.
Lily se trânti pe scaun. În camera liniștită zumzăia un ventilator negru care trimitea o adiere binevenită pe fața ei.
— Vom intervieva împreună candidatele pentru poziția de bucătar secund, apoi te rog să mergi în bucătărie, continuă el. Mă voi ocupa eu de poziția de commis chef și-ți voi trimite direct ție candidata pe care o voi alege.
— Da, Giorgio.
Giorgio își aranjă costumul făcut la comandă. Făcu o pauză de o clipă.
— Te descurci bine ca master chef, Lily.
Lily strânse din buze.
— Mulțumesc.
El se întoarse și ieși din cameră.
Lily încercă să ordoneze ziarele, însă, ca de obicei, îi săriră în ochi imaginile soldaților americani înconjurați de praf și tancuri.
Parcurgând fotografiile în modul smintit pe care-l adoptase ca să
vadă dacă vreunul dintre băieți nu era cumva Tom, făcu o grimasă și puse ziarele pe o masă în spatele camerei.
— Domnișoară Rose, aici sunt domnișoara Meg și domnișoara Ellen Anderson. Giorgio reveni în birou, conducând o femeie înaltă, blondă și o femeie scundă cu păr ondulat, deschis la culoare. Surori, menționă el. Le privi. Deși n-ai spune.
— Oh, știu, răspunse femeia scundă pe nume Ellen. Oamenii rămân mereu încurcați când le spunem că suntem surori. Când intrau în restaurantul lui tata, nu-și dădeau niciodată seama.
— Vă rog, spuse Giorgio. Luați loc.
Ellen se prăbuși.
— Ah, ce binecuvântare. Mă omoară picioarele, știți. Nu sunt obișnuită cu pantofii ăștia. Nu voi lucra niciodată încălțată cu ei; nu vă faceți griji din cauza asta!
202
- ELLA CAREY -
Lily își acoperi gura cu o mână, înăbușindu-și un zâmbet.
Când Ellen zâmbi, pe obraz i se formă o gropiță.
Sora mai înaltă, Meg, se tolăni pe scaunul ei, încrucișându-și picioarele. Își scoase mănușile, iar pe al treilea deget al mâinii ei stângi sclipi un inel de logodnă cu diamant. Lily observă că privirea lui Giorgio se îndreptase spre inel și rămăsese fixată pe el.
— Ei bine, suntem pur și simplu onorate să fim aici și mai mult decât entuziasmate cu privire la locul de muncă, zise Ellen. Iubim gătitul. Și știm restaurantele ca-n palmă.
Meg se jucă cu inelul.
