Claude se repezi pe scară în jos, iar tânăra îl urmă. Bătrânul alergă
în bucătărie şi se duse drept la telefonul aflat pe masa de lucru, lângă
uşa cămării. Julia nu putu să nu observe că el ştia unde să-l găsească.
Formă numărul şi aşteptă, frământându-şi pălăria în pumn şi încruntându-şi fruntea înroşită de vânt. Fără să salute ori să se prezinte, spuse:
— Bonnie Blue are probleme.
Julia trase brusc aer în piept, apoi dădu buzna în vestibul, unde-şi puse cizmele şi o haină.
— Bine, zise Claude şi închise telefonul.
Îşi puse pălăria şi porni către uşă.
— Vine? întrebă Julia.
— E la o jumătate de oră distanţă, răspunse Claude. Şi s-ar putea să fie prea târziu.
Smuci uşa şi ieşi. Julia se luă după el.
— Pot să ajut cu ceva?
Claude nu spuse nimic şi o rupse la fugă peste peluză. Julia se strădui din răsputeri să ţină pasul.
Începuse să ningă.
149
În grajd, Bonnie Blue zăcea întinsă pe o parte între paie, gâfâind, cu gâtul şi coastele leoarcă de sudoare. Ceilalţi cai nechezau, pufneau şi loveau cu copitele în pereţii boxelor, simţind că ceva nu era în regulă. Julia se opri în uşa boxei lui Bonnie Blue şi se uită la Claude, incapabilă să oprească tremurul care-şi croia drum prin mâinile şi picioarele ei.
— Pot să fac ceva? întrebă ea.
— Nu, zise Claude.
Bărbatul îndepărtă cu piciorul paiele care înconjurau partea din spate a lui Blue şi săltă coada iepei. De sub ea, se iţea o copită mică şi albă, ca un pumn de copil înfăşurat în plastic alb.
— Ce are?
— Travaliul durează prea mult, spuse Claude. Mânzul ar fi trebuit să iasă deja, iar Blue începe să-şi piardă puterile. M-am uitat să văd dacă fătul e răsucit, dar nu-mi dau seama. E prea mare.
Julia abia mai putea să respire. Nu era sigură că ar fi putut să
îndure ca iapa aceea frumoasă şi puiul ei să piară. Nu doar pentru că
acum răspundea de Blue şi de mânz, simţind deja o legătură specială
cu cei doi, ci şi pentru că întotdeauna caii îi păruseră puternici, maiestuoşi, ca şi cum le-ar fi fost sortit să trăiască veşnic. Să vadă o iapă murind, şi încă una însărcinată, ar fi fost o tragedie din care nu era convinsă că şi-ar fi putut reveni. Iar dacă asta urma să fie iniţierea ei în viaţa de proprietar al fermei de cai de la conacul Blackwood, poate că ar fi trebuit să renunţe pe loc.
— E ok dacă intru? spuse Julia.
— E grajdul tău, zise Claude.
Tânăra pătrunse în boxă şi, păşind cu grijă pe lângă Blue, îngenunche lângă capul animalului.
— Şşşt… spuse ea. Totul o să fie bine.
Cu degete blânde, împinse la o parte şuviţa de păr căzută peste ochii lui Blue şi îi mângâie încet fruntea, sperând să-i distragă atenţia de la durere. Iapa îşi mişcă foarte puţin capul înspre Julia şi necheză
încet. Ochii tinerei se umplură de lacrimi şi un nod fierbinte i se formă în gât. Părea că Blue o recunoscuse.
În aşteptarea lui Fletcher, Claude începu să se plimbe încoace şi
150
încolo prin boxă, cu pumnii strânşi. Tot la câteva minute, se uita sub coada lui Blue. Julia clipea ca să-şi alunge lacrimile, în timp ce mângâia fără încetare urechile şi fruntea animalului, vorbindu-i pe un ton liniştitor. Din când în când, Blue închidea ochii şi îşi încetinea răsuflarea, iar atunci Juliei aproape că-i stătea inima în loc.
După ceea ce păru a fi o eternitate, uşa grajdului se deschise, după
care se trânti, iar Fletcher apăru în fugă pe culoarul central.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el, gâfâind.
