— Hei! strigă un bărbat.
Porni către ea cu paşi apăsaţi şi cu chipul furios.
— Ce faci aici?
Cole se repezi să iasă de sub Flossie, se băgă pe sub frânghie şi se opri pe culoarul central.
— E în regulă, tată, spuse el. E prietena mea.
Lilly simţi o fluturare ciudată în stomac. Cole o numise prietena lui. Şi îi spusese că poate să stea mai mult cu elefanţii. Părea aproape prea frumos, ca să fie adevărat.
146
Capitolul 12
Julia
A doua zi după ce intrase în cabinet, unde găsise un sertar încuiat şi poza ei din liceu pe biroul tatălui său, Julia urcă la etajul al treilea, sperând să găsească o cale de acces în pod. Trebuia să-şi dea seama pe unde pătrundeau şobolanii, înainte ca invazia să se înrăutăţească.
Având cheile mamei agăţate de o gaică de la curea, tânăra străbătu în grabă cel de-al doilea şir de trepte, lucru pe care nu-l mai făcuse din copilărie, când obişnuia să tropăie în sus şi în jos pe scări, ca să vadă
de câte ori putea să scape nepedepsită, înainte ca mama s-o certe pentru că dăduse uitării interdicţia de a merge la etajul al treilea.
Cu excepţia stratului gros de praf şi a pânzelor de păianjen ce atârnau de muluri şi de lustre, interiorul avea aceeaşi structură ca la etajul al doilea: o reţea de holuri lambrisate cu lemn, pe marginile cărora erau înşirate covoare turceşti înguste, de culoare roşie, aplice de alamă şi uşi închise. Pornind din capătul cel mai îndepărtat al culoarului principal, Julia îşi vârî capul în fiecare încăpere mută, neputând să-şi alunge impresia că se afla într-un hotel abandonat.
Fiece cameră îngustă arăta exact la fel: o fereastră dublă, un pat de mahon, o măsuţă de toaletă cu oglindă, o plapumă plină de praf şi o veioză Tiffany colorată în verde şi roşu, pe noptieră.
Nu ţinea minte ca vreun musafir să fi urcat vreodată acolo pentru a dormi, nici măcar nu şi-i mai amintea pe părinţii ei primind oaspeţi.
Nu ştia nimic despre istoricul conacului Blackwood, dacă el fusese în familie înainte de a intra în posesia mamei şi tatălui ei sau ce vârstă
avea clădirea. În copilărie, n-o interesase. Acum, însă, îi venea uşor să-şi imagineze o vreme în care se organizau banchete elaborate şi petreceri grandioase în sufragerie şi pe întinsa peluză din faţă, unde cuplurile dansau şi beau, înainte de a urca braţ la braţ pentru a face dragoste în paturi sau pentru a discuta, a râde şi a plânge în intimitatea camerelor de la etajul al treilea. Îşi închipui amanţi întâlnindu-se pe ascuns, perechi certându-se, bărbaţi profitând de femei, beţivi duşi la culcare, femei plângând în fotolii, lângă ferestre, bărbaţi jucând cărţi şi fumând. Era întru totul posibil ca o persoană,
147
sau chiar mai multe, să fi murit acolo. Oare să nu fi fost şobolanii cei care făceau zgomote noaptea? Să fi fost conacul Blackwood plin de fantome? Ideea îi dădu fiori.
Îşi alungă din minte gândurile morbide şi străbătu fiecare hol în parte, căutând o cale de a urca în pod. Dacă şobolanii intrau pe undeva, era logic ca ei să se ascundă în pod. Scotoci după o altă uşă
ori scară, însă nu găsi niciuna. Verifică tavanele, sperând să găsească
un chepeng. Tot nimic. N-avea niciun sens. Cum ajungeau părinţii ei la ultimul etaj? Gândindu-se că i-a scăpat ceva prima dată, se uită din nou în fiecare cameră.
În dormitorul aflat la capătul celui din urmă hol, observă că
dulapul avea două uşi, nu una. Se repezi spre el, apoi încetini. Dacă
avea să găsească un cuib de şobolani în pod? Sau o mansardă plină de lilieci? Cu un straniu amestec de entuziasm şi frică, deschise prima uşă. În spatele ei se afla un dulap gol, cu excepţia unei perechi prăfuite de pantofi bărbăteşti eleganţi, ale căror şireturi stăteau să se fărâme. Când deschise încet cea de-a doua uşă şi privi în spatele ei, lumina din dormitor scoase la iveală un spaţiu strâmt, de mărimea unei băi mari sau a unui vestiar mic, împodobit cu lambriuri şi tapet pe care erau desenate flori de crin. De-a lungul unui perete erau îngrămădite la întâmplare cutii de pălării şi de pantofi. Julia deschise complet uşa şi scoase un ţipăt.
În colţul din fund, parţial acoperită de umbre, stătea o femeie goală, fără cap.
Apoi, Julia îşi dădu seama că se înşelase şi râse, acoperindu-şi gura cu degetele. Era un manechin. Trecu pragul, trase de întrerupătorul unui bec fără abajur şi încăperea fu inundată de o lumină cenuşie.
Spre deosebire de tavanele înalte de doi metri şi jumătate din restul casei, plafonul cămăruţei n-avea niciun metru optzeci. Iar dacă îşi întindea braţele, Julia putea să atingă câte doi pereţi deodată. În fundul încăperii, lângă manechin, o masă lucrată manual, cu picioare în forma unor gheare de leu, sprijinite pe câte un glob, stătea sub o tapiserie de pânză pe care era brodată o casă ţărănească din piatră, înconjurată de crini şi de stânjenei. Motivul pentru care cineva ar fi atârnat o tapiserie într-o cameră atât de mică o depăşea. Tânăra îşi puse mâinile în şolduri şi privi împrejur. Oare la ce fusese folosită
148
încăperea aceea? Părea mai răcoroasă decât restul casei şi nu-şi putea închipui de ce. Poate că fusese salonaşul intim ori vestiarul cuiva.
Arăta aproape ca o ascunzătoare. Dar cine ştia pentru ce?
Julia luă una dintre cutiile pentru pălării şi suflă un strat de praf de pe capac. Tocmai când se pregătea s-o deschidă, cineva o strigă pe nume, de la parter. Era Claude sau Fletcher, nu-şi putea da seama.
Stinse lumina, ieşi din cămăruţă, închise uşa dormitorului şi se grăbi spre scară.
Claude o aştepta jos, negru la faţă. Julia se opri pe prima treaptă, surprinsă că-l vedea în casă, darmite la etajul al doilea.
— Ce-i? îl întrebă ea.
— Scuze că am dat buzna neanunţat, spuse bărbatul, cu răsuflarea tăiată. Am bătut la uşă, dar nu mi-a răspuns nimeni.
— Eram într-un dormitor. Ce se întâmplă?
— Trebuie să-l chemăm pe Fletcher. Una dintre iepe fată.
Julia începu să coboare.
— Telefonul e în bucătărie.
