Lilly trase adânc aer în piept şi se strecură înăuntru printr-o clapă
laterală, rămânând în umbră. În celălalt capăt al cortului, elefanţii se înălţau mari şi cenuşii, ca nişte munţi întunecaţi lângă pereţii de pânză. Faţă în faţă cu ei, zebrele, caii şi girafele stăteau în spatele unor funii joase, dormind sau mestecând fân. Cămilele şi lamele erau întinse în mijlocul cortului, pe un pat rotund de paie, în vreme ce, de-a lungul unui perete, erau înşirate vagoane cu lei, cimpanzei şi urşi.
În aer plutea pătrunzătorul miros dulce-acrişor de fân amestecat cu bălegar şi nu se auzeau decât molfăituri, sforăituri, tropăituri şi târşâituri.
Cu toate simţurile treze, Lilly înaintă încet pe culoarul central şi se apropie de elefanţi, călcând cât putea de încet şi de uşor, până când ajunse la primul dintre ei. Îşi lăsă capul pe spate pentru a se uita la uriaşa vietate. Aceasta coborî spre ea doi ochi de chihlimbar, în timp ce, în adâncul gâtului, îi vibra un huruit molcom, ce aducea cu torsul zgomotos al unei pisici colosale. Pielea de un gri pătat a elefantului era zbârcită, crăpată şi încreţită, din creştetul capului, până la picioarele enorme şi la tălpile cât nişte farfurii. Unghiile lui erau mari cât cartofii. Fâşii de un verde întunecat îi brăzdau urechile şi genunchii, amintindu-i lui Lilly de mucegaiul format pe gratiile de la fereastra vechiului ei dormitor. Fire negre de păr şi cute adânci îi acopereau trompa, iar vârfurile urechilor păreau groase şi elastice, pentru ca apoi să se subţieze tot mai mult, până la marginile ce semănau cu două frunze veştede şi zdrenţuite.
Singurul lucru care o despărţea pe Lilly de elefant era o frânghie, atârnată de-a curmezişul intrării în boxa cu două laturi. Un lanţ greu cuprindea glezna din spate a animalului, având celălalt capăt prins de un ţăruş gros, înfipt în pământ. În timp ce se uita în sus, la puternica sălbăticiune, înăbuşitoarea senzaţie de a fi încuiată în camera ei reveni în sufletul fetiţei, laolaltă cu un apăsător, groaznic dor de casă.
Trăirile erau atât de puternice, încât aproape că o îngenuncheară. La
140
fel ca în cazul leului, aproape că putea să simtă tristeţea elefantului, doar că acum era însoţită de altceva, ceva ce semăna cu afecţiunea.
Era cu putinţă ca voinicul animal să ţină la oameni, chiar şi după tot ce-i făcuseră, după ce-l capturaseră şi îl legaseră cu funii şi lanţuri, silindu-l să joace în spectacole? Ochii lui Lilly se umeziră. Îşi dorea mai mult decât orice să intre în boxă şi să aline elefantul, să-l mângâie pe cap şi să-i explice că ea înţelegea cum e să fii ţinut prizonier şi totuşi, să iubeşti pe cineva care ţi-a făcut rău. Dar nu îndrăznea.
Înaintă prin faţa boxelor către cel de-al doilea elefant, parcă şi mai mare decât primul. Acesta părea pe jumătate adormit, cu genele lungi plecate, cu ochii aproape închişi. Fetiţa îşi continuă drumul şi se opri în faţa celui de-al treilea elefant, care era culcat pe o parte, între paie.
Alături, puiul de elefant stătea în picioare şi apuca cu vârful trompei lui mici dintr-un morman de fân. Lilly scoase un mic sunet de uimire şi îşi acoperi gura cu o mână. Puiul era şi mai frumos văzut de aproape. Când dădu cu ochii de fetiţă, elefănţelul îşi săltă trompa şi o întinse către ea, mişcându-şi o buză cât un deget aflată în vârful ei.
Lilly zâmbi şi întinse o mână, sperând că puiul va veni mai aproape.
Dar acesta avea piciorul din spate legat cu un lanţ şi nu putea înainta.
Deodată, mama-elefant tresări, se ridică şi sări în picioare mai iute decât ar fi crezut Lilly că e cu putinţă. Fata dădu repede înapoi, cu inima gonindu-i în piept.
— Hei! strigă o voce şi un băiat se rostogoli printre picioarele cât nişte copaci ale mamei-elefant, căzând pe paie, între tălpile ei.
Era băiatul pe care Lilly îl văzuse cu puiul de elefant în prima ei zi la circ, cel care îi făcuse cu mâna şi voise s-o ajute când Merrick o târâse de la expoziţia de ciudăţenii. Copilul se chinui să se ridice în picioare. Când o văzu pe Lilly, făcu ochii mari.
— Ce naiba cauţi aici? întrebă el.
Obrajii fetei se înfierbântară. Se gândi să fugă, dar era vrăjită de elefanţi şi nu voia să plece. Până să se hotărască ce să facă, puiul de elefant se întinse din nou către ea. Mama lui îl reţinu cu trompa, fixând-o pe Lilly cu privirea şi încercând să-şi împingă puiul în spatele ei. Părea a fi acelaşi animal pe care Lilly îl văzuse legat cu frânghii în şopronul pe jumătate deschis, cel pe care oamenii
141
încercau să-l înveţe trucuri noi. Băiatul ieşi de sub mama-elefant şi îşi aşeză o mână pe uriaşul ei picior zbârcit.
— E în regulă, Pepper, zise el. Înapoi. Du-te înapoi, fetiţo!
Pepper făcu un pas înapoi şi gemu, scoţând din gât un sunet profund, tremurător. Apoi îşi lăsă capul în jos şi verifică dacă puiul păţise ceva, pipăindu-i cu trompa urechile, picioarele şi burta.
— Aşa, spuse băiatul. Cuminte, fetiţo. Cuminte.
Lovi uşurel piciorul lui Pepper, după care se îndreptă spre Lilly, încruntându-se şi scuturându-şi paiele de pe haine.
— Ce cauţi aici? întrebă el din nou, de data asta ceva mai puţin nervos.
Fata înghiţi în sec, căutând cuvintele potrivite. Oare băiatul avea să-i facă necazuri sau avea să se poarte frumos? Poate că acum, când o vedea de aproape, îşi dorea să nu-i fi făcut niciodată cu mâna.
— V-voiam doar să văd elefanţii, spuse ea.
El îşi puse mâinile în şolduri.
— Ştii că astea sunt animale sălbatice, nu-i aşa? Pot să fie periculoase. N-ai voie să intri aici oricând vrei tu.
— Îmi pare rău, zise Lilly şi dădu să plece.
— Stai! spuse băiatul.
Ea se întoarse cu faţa către el. Spre surprinderea ei, îl văzu zâmbind larg.
— Parcă veniseşi aici ca să vezi elefanţii.
Cuprinsă de uşurare, Lilly schiţă un surâs.
— Vrei să-i cunoşti de aproape? o întrebă el.
Ea dădu din cap.
— Păi, hai atunci! Bagă-te pe sub funie.
Tremurând de nerăbdare şi emoţie, Lilly făcu aşa cum i se spusese.
Când ajunse pe partea cealaltă, rămase lângă frânghie. Băiatul o bătu uşurel pe mama-elefant pe picior.
— Ea e Pepper. Cinci tone de talent pur.
