Pe bancheta din spate a taxiului, fetiţa nu dădu nicio atenţie faptului că era prima dată când mergea cu maşina. Singurul lucru pe care voia să-l afle era de ce Merrick o ducea la un spital. Oare avea să-i lase pe doctori s-o înţepe şi s-o împungă, ca să vadă dacă e normală? Oare urma s-o vândă cuiva care voia să-i pună organele la murat şi să i le aşeze într-o vitrină? Înfigându-şi unghiile în palme, ridică o privire îngrijorată spre Glory. Aceasta o bătu uşurel pe braţ şi-i spuse că totul o să fie bine.
Douăzeci de minute mai târziu, ajunseră la o clădire de piatră, mare cât un castel, având parcă o mie de ferestre şi acoperişuri ascuţite. Intrară printr-o uriaşă uşă dublă într-un hol, de unde o asistentă îi conduse pe un culoar lung. Culoarul era gol şi tăcut, cu excepţia ţăcănitului făcut de pantofii albi ai asistentei. Cu cât înaintau mai mult prin clădirea masivă, cu atât mai îngrijorată era Lilly că
Merrick urma s-o lase acolo. Ca să se liniştească, îşi forţă paşii să se potrivească cu ai asistentei. Unu, doi, trei, patru, cinci.
Pe măsură ce se apropiau de capătul coridorului, auzi un murmur, ca şi cum o sută de voci ar fi vorbit undeva în depărtare. Zgomotul deveni din ce în ce mai puternic. Când ajunseră în dreptul unei uşi duble, înconjurate cu fâşii de cauciuc, asistenta se opri şi îi zâmbi cu
134
un aer înţelegător.
— Acum, aici e puţină dezordine, dar să nu-ţi faci griji, tu n-o să
stai în zona asta. Te deranjează dacă-ţi spun Lilly?
Inima fetiţei se opri pentru o clipă, apoi reporni să bată frenetic.
Începând brusc să tremure, Lilly ridică o privire uluită către Glory.
— Nu pentru asta am venit, îi zise Merrick asistentei. Căutăm o rudă.
— Oh!
Femeia se mai uită o dată la Lilly, iar nedumerirea i se citi clar pe chip.
— Îmi pare rău, credeam…
— Credeai greşit, zise Glory.
Lilly se înmuie de uşurare. Până la urmă, Merrick n-avea de gând s-o lase acolo. Asistenta dădu din cap şi descuie uşa. Încă dinainte să
treacă pragul, Lilly îşi acoperi urechile cu mâinile. Ceea ce luase drept vorbe erau, de fapt, vaiete, plânsete şi zbierete. Salonul era plin cu femei îmbrăcate în cămăşi de noapte cenuşii, cu părul zbârlit, cu feţele şi braţele zgâriate. Câteva erau legate de paturi, iar una dintre ele ţipa iar şi iar după ajutor. Încăperea mirosea a urină stătută şi a mâncare stricată. Pe zidurile lipsite de ferestre alergau gândaci. O
femeie cu nasul sângerând zâmbi şi veni spre ei. Lilly se trase mai aproape de Glory, ţinându-şi capul plecat şi ochii aţintiţi asupra picioarelor asistentei.
După ce părăsiră camera cea zgomotoasă şi înfricoşătoare, trecură
printr-un hol scurt, pătrunzând într-o altă zonă, mai liniştită, cu femei ce stăteau întinse pe paturi şi se holbau în tavan, citeau sau discutau în grupuleţe. Asistenta se opri pe culoarul dintre paturi şi i se adresă lui Merrick.
— Vă pare cineva cunoscut? întrebă ea.
Bărbatul cercetă încăperea, apoi scutură din cap.
— De data asta nu.
Mai târziu, în taxiul care-i ducea înapoi la tren, el îi spuse lui Lilly:
— Ştii de ce te-am dus acolo?
Fetiţa, care stătea pe bancheta din spate, sprijinită de Glory şi încercând să uite cele văzute, scutură din cap.
— Deoarece vreau să ştii că, dacă încerci să fugi, probabil o să
135
ajungi pe drumuri, muritoare de foame, iar poliţia n-o să întârzie să
te trimită într-un loc ca ăla sau chiar mai rău. E primul lucru pe care trebuie să-l ţii minte. Al doilea lucru pe care trebuie să-l reţii e că eu vizitez mereu orfelinate şi aziluri, căutându-mi următorul număr.
Kristi, năroada, a venit de la Sanatoriul Waverly Hills, din Kentucky, iar pe Aldo, bărbatul-aligator, l-am descoperit în spitalul de stat din Willard. Aşa că, dacă-mi îngreunezi viaţa când ţi se cere să faci ceva, ar fi floare la ureche să te internez undeva.
Lilly nu spuse nimic şi se uită pe fereastră. Afară turna cu găleata, iar siluetele înceţoşate ale copacilor şi stâlpilor de electricitate treceau în goană pe lângă geamul brăzdat de ploaie. Nori ca de cenuşă atârnau grei pe cer. Fetiţa încercă să numere arborii de pe marginea drumului, dar nu reuşi să vadă nimic dincolo de propriile lacrimi. Lumea nu era deloc aşa cum şi-o imaginase şi ar fi dat orice să se întoarcă în dormitorul ei din pod, chiar dacă asta ar fi însemnat să aibă de-a face cu mama. Un val de dor de casă o răzbi cu atâta putere, încât aproape că o făcu să izbucnească în hohote de plâns.
Mai târziu în acea seară, pe când Merrick sforăia în dormitor, Glory şi Lilly stăteau pe canapea, vorbind despre vizita la spital.
— El are dreptate, spuse Glory. Ţi-e mai bine cu noi, chiar dacă, uneori, nu e cea mai uşoară dintre vieţi. Cu circul, măcar o să ai unde să-ţi pui capul noaptea, o să ai trei mese zdravene pe zi, şansa de a vedea ţara şi prieteni care se îngrijesc de tine.
Femeia îi oferi un zâmbet ce părea trist şi forţat.
— Şi, în cea mai mare parte a timpului, o să fii tratată ca o persoană.
Lilly se bucura că Glory încerca s-o facă să se simtă mai bine, dar nu putea să-şi alunge din minte imaginile femeilor în cămăşi de noapte cenuşii. Vizita la spital, cu siguranţă, avea să-i dea coşmaruri.
— Ce fel de loc era ăla? Ce aveau femeile de acolo?
— Danvers e un azil de nebuni. Ştii, oameni care nu fac diferenţa între ce e real şi ce nu? Dar unii sunt trimişi acolo, fiindcă familiile lor vor să scape de ei, cum s-a întâmplat cu fratele meu, Viktor. Părinţii mei l-au internat într-un loc mult mai rău.
— De ce? E nebun?
