— Următorul mânz al lui Blue.
Fletcher i-a făcut cu ochiul.
— Şi primul mânz al tău.
Un zâmbet larg s-a aşternut pe chipul fetei. Pe de-o parte, erau aproape prea multe noutăţi deodată: casa, grajdul, caii, afacerea, un nou mânz. Pe de altă parte, era cel mai minunat lucru pe care-l auzise în viaţa ei. Mânzul acela urma să fie primul născut sub conducerea ei.
Avea să-i aparţină ei şi nimănui altcuiva, nici măcar părinţilor ei.
Acum, stând în faţa vâlvătăii din şemineu, înconjurată de acte, ascultând scârţâiturile şi gemetele casei, Julia încercă să se imagineze îngrijind ferma şi luând deciziile corecte pentru cai. Era uimitor şi, în acelaşi timp, înfricoşător. Casa şi pământurile erau una, dar Blue, puiul ei şi ceilalţi cai erau fiinţe vii. Cum Dumnezeu avea să se descurce cu toate? Dacă unul dintre ei se îmbolnăvea sau era rănit, iar ea nu vedea semnele? Dacă nu-l avea pe Claude prin preajmă şi nu-l chema pe Fletcher la timp? Din nou îi veni în minte gândul că
era pusă la încercare. Poate că mama voise să-i demonstreze, o dată
pentru totdeauna, că se întâmplă lucruri rele atunci când nu respecţi regulile. Dar, ce nu ştiuse mama era că Julia avea de gând să respecte regulile. Doar că, de data asta, aveau să fie propriile ei reguli.
Tânăra încercă să-şi alunge grijile şi să se concentreze asupra actelor, dar cititul îi înceţoşa ochii, iar strădania de a pricepe totul îi dădea dureri de cap. Lăsă jos hârtiile şi se hotărî să exploreze în schimb. Habar n-avea cât era ceasul, însă cerul din spatele ferestrelor se înnegrise. Inelul cu chei al mamei îi făcea semne de pe măsuţa de lângă canapea, ca şi cum fiecare mâner împodobit cu spirale ar fi avut potenţialul de a dezvălui secrete. Julia se ridică, luă legătura de chei şi porni către cel mai îndepărtat capăt al casei, ştiind de la bun început că urma să meargă mai întâi în cabinetul tatălui ei.
Înfăşurându-se în pulover, lipăi pe hol, aprinzând luminile pe măsură ce înainta. Podeaua îi scârţâia sub picioare, iar lumina lămpilor pâlpâia pe lambriurile netede din lemn de stejar şi pe abajururile prăfuite ale becurilor montate deasupra tablourilor ce înfăţişau cai şi câini. De câte ori, în copilărie, străbătuse tiptil holul acela după câte una dintre tiradele mamei, sperând că tatăl ei o va
127
lăsa în cabinetul lui? De câte ori îl auzise azvârlind cu lucruri şi plângând în spatele uşii duble? De câte ori îşi dorise să-l întrebe ce-l chinuia? De o sută de ori? De o mie?
Se opri în faţa cabinetului şi îşi lăsă degetele să-i alunece pe uşa din stejar crestat, în vreme ce părul i se zbârlea pe ceafă. Ce avea să
găsească de cealaltă parte? Brusc, se simţea din nou ca o fetiţă, cu genunchii tremurând. Mama cu siguranţă n-ar fi fost de acord cu ceea ce urma ea să facă şi, din motive pe care nu şi le putea explica, încă i se părea o greşeală să pătrundă în spaţiul tatălui ei. Dar Julia îşi aminti că părinţii ei erau morţi şi îngropaţi. Acum conacul Blackwood îi aparţinea, laolaltă cu tot ce se găsea înăuntru.
Pipăi cheile, încercând să decidă pe care s-o încerce prima. Se deosebeau foarte mult între ele. Cu siguranţă mama ceruse să fie făcute astfel, pentru a fi sigură că numai ea o să ştie care era cheia potrivită pentru fiecare uşă. Mult îi mai folosea asta acum. Julia strecură în broască o cheie cu un medalion circular, pe care era gravată litera B, şi o răsuci. Mecanismul încuietorii ţăcăni, iar canaturile din lemn trosniră, retrăgându-se cu câţiva centimetri spre interior. Julia le împinse uşor şi uşa se deschise complet, scârţâind din ţâţâni.
Lumina lămpii de pe hol cădea pe podeaua din scânduri a cabinetului, scoţând la iveală franjurile prăfuite ale unui covor persan şi dezvăluind o bună bucată din mijlocul încăperii. Julia rămase multă
vreme pe loc. Poate că trebuia să aştepte până a doua zi, când nu avea să fie atât de obosită şi copleşită. Dar erau prea multe lucruri de făcut şi prea multe camere de parcurs ca să mai amâne ceva. Inspiră adânc, intră şi aprinse veioza de pe biroul cât un pian al tatălui ei.
Peretele din fund era acoperit de biblioteci din mahon, fiecare locşor fiind ticsit cu cărţi, hărţi, dosare, hârtii şi mape. Lângă un alt perete, se afla o servantă pe care erau înşirate sticle de băutură şi pahare gravate, fără picior, în vreme ce, lipită de peretele opus, o canapea cu tapiserie verde stătea alături de o pendulă tăcută. Fotoliul cu spătar înalt al tatălui Juliei era pleoştit în spatele biroului, cu pielea lui cafenie zbârcită şi uzată. Aerul din interior era muced şi îmbâcsit, purtând un acru iz stătut de whisky vechi şi fum de trabuc.
Lăsând la o parte praful, care parcă acoperea totul, cabinetul arăta ca
128
şi cum tatăl ei l-ar fi părăsit doar cu o zi în urmă.
Preţ de câteva clipe, Julia fu prea uluită ca să facă ceva. Cum naiba avea să le sorteze pe toate? Şi de ce, după moartea tatei, mama nu făcuse ordine şi curăţenie în cabinet? Unul dintre lucrurile de care obişnuia ea să se plângă cel mai des era refuzul lui de a se despărţi de vreun obiect şi îl avertizase, de sute de ori, să nu-şi scape trabucul între cărţi şi hârtii. Căci, dacă exista ceva care s-o sperie de moarte pe mama, atunci acela era focul. Făcea câte o criză de isterie ori de câte ori tata ardea frunze şi crengi în locul special amenajat din curtea laterală şi le amintea mereu lui şi Juliei că păcătoşii o să ardă în flăcările iadului. Atunci, oare de ce nu curăţase biroul, măcar de dragul siguranţei, dacă nu din alt motiv?
Acum, Julia nu avea de ales. Trebuia să înceapă de undeva. Poate că ăsta fusese planul mamei sale. Poate că era o pedeapsă
suplimentară pentru faptul că se făcuse părtaşă la moartea lui. Tânăra trase adânc aer în piept şi ocoli încet camera, cercetând bibliotecile şi citind titlurile cărţilor. Rafturile gemeau sub greutatea volumelor cu coperte cartonate, ce aveau ca temă rasele de cai, bolile cailor, primul ajutor, tehnicile de dresaj sau termenii din medicina veterinară.
Lângă ele erau stivuite bibliorafturi intitulate Blue Venture, Preston’s First Run, Dakota Point, Shy Dundee, Whiskey’s Pride şi Fame’s Fortune. Într-o altă secţiune erau păstrate trofee, panglici şi poze înrămate cu cai purtând la căpăstru cocarde albastre şi roşii.
Julia îşi aruncă privirea pe ultimele câteva rafturi, apoi suflă praful de pe gramofon şi deschise capacul. Pe placa turnantă era aşezat un disc, cu acul rămas la jumătatea şanţului, ca şi cum cineva l-ar fi oprit în mijlocului unui cântec. Tânăra miji ochii pentru a citi numele plăcii: „Little White Lies”. Bineînţeles, îşi zise ea şi închise capacul.
Merse lângă birou şi rămase în picioare, uitându-se ţintă la el. Un strat de praf acoperea blatul, sugativa, stilourile din suportul special, veioza verde şi scrumiera doldora de scrum şi mucuri de trabuc.
Julia se apropie de servantă, pentru a studia sticlele prăfuite, în căutarea unui întăritor. Într-un pahar de sticlă fără picior se găseau rămăşiţele unui lichid întunecat, îngroşat şi transformat în ceva ce semăna cu noroiul întărit. Toate recipientele erau pe jumătate goale, cu excepţia a două sticle de coniac nedesfăcute. Alese una, o şterse de
129
praf cu marginea puloverului, o deschise şi luă o înghiţitură zdravănă.
Băutura îi arse gâtul şi îi încălzi stomacul, fiind exact ceea ce-i trebuia. Julia duse sticla pe masa tatălui ei şi se aşeză în fotoliul de piele, ignorând norii de praf ce se înălţau de pe el.
Atunci văzu fotografia.
Era poza ei din clasa a zecea, într-o ramă de argint cu filigran de aur pe margini, făcută pentru albumul şcolii cu zece luni înaintea morţii tatălui ei. Păreau să fi trecut o mie de ani de când era la liceu.
Julia ridică poza, suflă praful de pe ea şi îşi muşcă buza, străduindu-se să înfrâneze un şuvoi de lacrimi ivit din senin. Spre deosebire de casele altor oameni, ai căror pereţii sunt împodobiţi cu fotografii ce amintesc de fiecare moment important (grădiniţa şi zilele de naştere, nunţile şi ceremoniile de absolvire), conacul Blackwood nu se fălea cu nimic din toate astea. Mama spunea că pozele sunt frivole şi lipsite de sens. Nu cumpăra niciodată fotografiile care i se făceau Juliei la şcoală, pentru a le atârna prin casă, şi nici măcar nu avea un aparat de fotografiat. Dar, cumva, tatăl ei făcuse rost de un exemplar din portretul ei de la liceu şi-l păstrase pe biroul lui. Iar ea nu aflase niciodată. Julia şterse restul de praf cu degetele tremurânde, apoi îşi folosi mâneca puloverului pentru a curăţa sticla pătată.
Fata din fotografie avea pielea fără cusur, părul blond-argintiu strâns într-o coadă la spate şi o expresie întunecată pe chip. Oricine altcineva ar fi luat-o drept imaginea unei adolescente tipice, surprinsă
într-o zi proastă. În definitiv, nu exista niciun semn care să trădeze greutăţile cu care se confrunta acasă ori şicanele pe care le îndura fiindcă mama nu-i dădea voie să poarte ce era la modă. Julia, însă, recunoştea tristeţea din ochii ei.
Lăsă jos fotografia, clipi pentru a-şi alunga lacrimile şi deschise sertarul din mijloc al biroului. Înăuntru se aflau lucruri obişnuite: stilouri şi creioane, agrafe de hârtie, benzi elastice, timbre. Trase un sertar lateral, în care descoperi un teanc de plicuri noi, hârtie de scris purtând antetul fermei de la conacul Blackwood şi alături, o cutie cu trabucuri uscate. Sertarul de sub el era încuiat. Încercă să-l deschidă
cu cheile mamei, dar niciuna nu se potrivea. Restul sertarelor erau pline cu hârtii îngrămădite la întâmplare: invitaţii la diverse evenimente, formulare, facturi şi acte. Julia căută prin toate celelalte
130
sertare cheia celui încuiat, însă nu găsi nimic. Frustrată, se ridică în picioare şi aruncă o privire prin cameră. Unde era cheia aia?
