Lilly stătea încremenită, iar în mintea ei se deştepta un val de groază. Până la urmă, mama avusese dreptate, îi îngreţoşase. O urau.
O considerau o spurcăciune.
Una dintre fete izbucni iar în râs, un sunet singuratic, aproape speriat. Lilly deschise ochii şi se făcu mică, ghemuindu-se plină de
121
ruşine şi dezgust. Ceilalţi se luară după prietena lor, fetele chicotind, băieţii râzând pe înfundate, toţi distrându-se pe seama ei. Fetiţa lăsă
zgomotele să se reverse asupra sa, vag conştientă de faptul că Glory spunea ceva şi întindea mâinile spre ea. Un sfâşietor dor de casă
năvăli ca un puhoi prin toată fiinţa ei şi un ţipăt îngrozitor îi izbucni din gât. Îşi acoperi faţa cu mâinile, dându-şi seama prea târziu că-şi întindea murdăria pe obraji şi pe ochi. Îi veni să vomite şi se împletici înapoi, având un singur gând: să fugă, să iasă din cort, astfel încât ei să nu mai râdă de ea. Dar era ca şi cum ar fi încercat să alerge prin melasă. Părea că totul încetinise la viteza melcului. Până şi râsetele parcă erau mai groase şi mai lente. Lilly se împinse pe lângă Glory, dar picioarele i se încurcară în fustă şi căzu de pe marginea scenei, pierzându-şi pantofii şi aterizând într-un amestec de rochie albă, noroi şi rahat de câine. Băieţii se năpustiră asupra ei ca o haită de lupi flămânzi, trăgând-o de păr şi de haine. Copila se făcu ghem şi îşi acoperi capul cu braţele.
Glory sări jos de pe podium, cu sceptrul în pumn.
— Plecaţi de aici! strigă ea. Lăsaţi-o în pace!
Adolescenţii o luară la goană spre celălalt capăt al cortului, iar Glory se luă după ei, fluturând sceptrul prin aer.
— Dacă-l mai prind pe vreunul dintre voi aici, îl omor!
Hester, fata-maimuţă, şi Aldo, bărbatul cu piele de aligator, alergară să dea o mână de ajutor.
— Eşti bine? întrebă Hester şi se aplecă, ajutând-o pe Lilly să se ridice.
Fetiţa nu ştia decât un singur lucru: trebuia să plece de acolo. Se chinui să se salte în picioare şi o zbughi desculţă către marginea cortului, pe unde intrase împreună cu Glory. Când văzu că nu reuşeşte să-şi găsească drumul spre culise, ieşi în fugă prin faţă, prin mijlocul mulţimii, făcându-i pe localnicii uluiţi să se împrăştie la stânga şi la dreapta, despărţindu-i aşa cum a despărţit Moise Marea Roşie. Femeile urlau înfricoşate şi se fereau de parcă fata ar fi fost ciumată, în vreme ce bărbaţii ridicau braţele pentru a le proteja.
Copiii ţipau speriaţi. Iar Lilly îi vedea pe toţi, ce perfecţi şi arătoşi erau, învăluiţi în lumina soarelui şi în lumea normală. Le vedea rochiile frumoase, feţele trandafirii, genele negre, pletele blonde sau
122
castanii. Îi ura şi, în acelaşi timp, voia să fie ca ei.
Cineva întinse un picior, iar Lilly se poticni şi căzu în patru labe.
Începu să se târască prin curtea acoperită cu rumeguş, în rochia ei albă de prinţesă, cu părul plin de rahat atârnându-i peste faţă.
Lacrimi de ruşine şi durere îi împăienjeniră ochii şi se prăbuşi în ţărâna fierbinte, răsuflând greu, fără să-i mai pese de ce avea să se întâmple în continuare. Pe pământul din faţa ei, se ivi o pereche de cizme negre, lucitoare. Cu puţina putere pe care o mai avea, fata se uită în sus.
— Ce dracu’ ai făcut? zise Merrick, privind-o cu furie.
Până să poată ea să zică ceva, bărbatul o înşfăcă de braţ şi o târî către parcela din spate, pe lângă stâlpii şi frânghiile cortului cel mare.
În spatele lui, artiştii, animalele şi clovnii aşteptau încolonaţi să
înceapă parada din deschiderea spectacolului. Toţi se întoarseră să-i vadă pe Lilly şi Merrick: femei în tutuuri şi colanţi roz, bărbaţi în costume albe, mulate pe trup, şi sacouri roşii. Clovni cu feţele albe, femei şi fete în haine cu paiete. Toţi îi urmăreau curioşi. La capătul şirului care aştepta, băiatul în smoching stătea lângă un bărbat în haine de lucru, ţinând de o sfoară cu care era legat puiul de elefant.
Atunci Lilly se împiedică şi căzu iar, lovindu-şi capul şi umărul drept de pământ, cu o bufnitură care-i zgudui oasele. Pentru o clipă, în timp ce stătea pe o parte, într-un nor de praf care aproape că-i întuneca ochii, îl zări pe băiatul în smoching lăsând sfoara din mâini şi pornind către ea, cu chipul plin de uimire şi îngrijorare. Dar omul îmbrăcat în haine de lucru îi puse o mână pe umăr, ca să-l oprească, şi-l conduse înapoi la puiul de elefant. Băiatul se uită peste umăr la Lilly şi, încruntându-se, îşi reluă locul la rând.
Merrick o apucă pe fată de păr, o smuci în picioare şi o târî de acolo. Ea îşi ridică ambele mâini pentru a-i zgâria încheietura cu unghiile, dar nu fu chip ca bărbatul să-i dea drumul. În cortul cel mare, orchestra circului începu să cânte, intrarea din spate se deschise şi măreaţa paradă pătrunse în interiorul uriaş, întâmpinată
cu urale şi aplauze de către o mulţime extaziată.
123
Capitolul 10
Julia
În seara primei zile petrecute de Julia pe de-a-ntregul ca nou proprietar al conacului Blackwood, vântul se înteţi, iar casa deveni rece şi întunecată, în ciuda faptului că bătrânul Claude pornise sistemul de încălzire. Dar clădirea nu era nici pe departe tăcută.
Gemete şi scârţâituri păreau să vină din fiecare grindă ori scândură de podea, ţevile păcăneau, radiatoarele clipoceau, iar obloanele troncăneau la ferestre. Când şi când, în timp ce stătea lângă şemineul din salon, încercând să priceapă ceva din hârtiile primite de la avocat, Juliei i se părea că aude şobolani în pereţi. Străduindu-se din răsputeri să ignore zgomotele îngrijorătoare şi alungându-şi din minte imaginile privind o infestare cu rozătoare, tânăra continuă să
studieze situaţia investiţiilor şi a titlurilor de valoare, o copie a testamentului părinţilor ei, pagini peste pagini de bolboroseli juridice şi de extrase de cont care-i tăiau răsuflarea. Ştia că părinţii ei avuseseră bani, dar până în momentul acela nu-şi dăduse seama cât de mulţi. Cel puţin o liniştea gândul că putea să-i plătească în continuare pe Claude şi pe Fletcher, ca s-o ajute cu caii. Şi că putea să
le trimită lui Danny şi familiei lui o sumă frumuşică, astfel încât băiatul să nu mai fie nevoit să scotocească după mâncare în tomberonul din spatele localului Big Al’s. Poate că avea să-i trimită
un cec chiar şi fostului ei iubit, Tom, bineînţeles fără a menţiona adresa expeditorului.
Deja hotărâse să menţină ferma în funcţiune şi, pe cât posibil, să
golească locuinţa, pentru a transforma conacul Blackwood în ceva nou şi înfloritor. Fără îndoială, banii îi ajungeau. Dar mai întâi, trebuia să sorteze totul, să facă puţină ordine în bunuri, în miile de obiecte ce păreau să umple fiecare colţişor. Erau prea multe amintiri, prea multe încăperi, prea multă mobilă, prea multe sertare, dulapuri şi ascunzători. Aveau să-i trebuiască săptămâni, dacă nu chiar luni, ca să le ia pe toate la mână.
Mintea îi alerga în sute de direcţii simultan şi, totuşi, nu putea să-şi ia gândul de la cai şi de la turul prin grajd pe care Fletcher i-l
124
oferise ceva mai devreme. În copilărie se obişnuise cu mirosul de fân, dar în grajd acesta era mai puternic şi mai dulce decât şi-l închipuise.
