când aveau s-o lase puterile. Strânse sceptrul în mână şi numără
cusăturile de pe pânza de cort din spatele locului pentru public. Una, două, trei, patru. Dacă ar fi reuşit să scape din cort, unde s-ar fi dus?
Şi ce-ar fi făcut odată ajunsă acolo? Poate că ar fi sfârşit prin a-şi pierde viaţa, ca fata lui Leon. Sau poate că Merrick l-ar fi trimis pe Viktor după ea. Cinci, şase, şapte…
Afară, profesorul continua să strige.
— Aşa, oameni buni, poftiţi încoace. Bunul meu prieten de colea o să vă ia banii şi o să vă dea restul, dacă e nevoie. Aşa, aşezaţi-vă la rând chiar aici. Nu-i nicio grabă. Ciudaţii ăştia nu pleacă nicăieri. O
să stea în cort, până când o să-i vedeţi pe toţi.
Apoi clapa de la intrarea în cort se ridică şi o rază de soare năvăli în spaţiul destinat spectatorilor. Lilly nu putea să vadă uşa, dar i se părea că-i simte pe localnici pătrunzând în cort. Aerul devenise mai subţire şi mai încins, iar ea percepea prezenţa altor oameni, altor fiinţe, altor trupuri. O mie de mirosuri umplură interiorul, dând buzna toate deodată: apă de colonie, floricele de porumb, sudoare, fum de ţigară, alune prăjite, hotdogi, săpun, piele, parfum, dantelă.
117
Era aproape ca şi cum localnicii ar fi intrat cu forţa peste ea, încercând s-o sufoce, cu toate că ei nici nu se apropiaseră de scenă.
Răsuflarea îi deveni întretăiată şi pieptul i se strânse. Unu, doi, trei, patru.
La început, localnicii îşi croiau drum prin cort vorbind şi râzând.
Apoi, rând pe rând, deveneau tăcuţi pe măsură ce se uitau la primele ciudăţenii. Femeile şuşoteau şi scoteau sunete de uimire, bărbaţii discutau încet şi râdeau nervos.
Lilly scrâşni din dinţi şi îşi aţinti privirea către iarba din spatele frânghiei, aşteptând apariţia primului om. Care avea să-i fie reacţia la vederea ei? Oare urma să se retragă speriat? Să izbucnească în plâns?
Să râdă? Oare avea să i se facă rău? Sau să sară pe scenă şi să încerce s-o rănească? Oare ea avea să poată sta pe loc, lăsându-se privită, fără
să urle? Dacă nu putea să facă ceea ce voia Merrick de la ea?
Tocmai când simţea că e la un pas să leşine de groază, în faţa ei se ivi o fetiţă, îmbrăcată într-o salopetă spălăcită şi trăgându-şi tatăl de mână. Când dădu cu ochii de Lilly, copila lăsă mâna părintelui, se opri şi îşi duse degetele albe la gură. Se apropie de funie şi se holbă la Lilly, cu ochii ei mari şi căprui. Lilly îşi adună toate puterile, aşteptând ca micuţa să plângă sau să ţipe. Începu să-şi atingă cu limba dinţii încleştaţi. Unu, doi, trei, patru…
În spatele tatălui şi al fetiţei, alţi localnici se îngrămădeau în spaţiul destinat publicului. Ceea ce păreau a fi o sută de feţe se ridicau către Lilly. O mare de guri se strâmbau, se mişcau, mestecau, zâmbeau, se încruntau şi râdeau. O mie de ochi se holbau, se îngustau, se făceau mari, clipeau şi se zgâiau. Fruntea lui Lilly se umplu de sudoare. Gura i se uscă.
Fetiţa mai făcu un pas către ea.
— Tati, ea chiar e o prinţesă?
Bărbatul o luă din nou de mână.
— Nu, iubito, răspunse el.
— Dar are o coroană, zise micuţa.
— Asta nu înseamnă nimic.
Tatăl o trase de acolo şi porni mai departe.
— Dar, tati, voiam să…
Vocea copilei se pierdu în depărtare.
118
Puţin câte puţin, primul grup de localnici plecă, în vreme ce alţii pătrundeau în locul pentru public. Unii înaintau încet, alţii treceau în grabă, ca şi cum s-ar fi răzgândit cu privire la intrarea în expoziţie.
Cei mai mulţi se opreau ca s-o studieze pe Lilly preţ de câteva minute, înainte de a merge mai departe. O mamă încruntată acoperi ochii copilului mic pe care-l ţinea pe şold şi refuză să se uite la Lilly, în timp ce bărbatul care o însoţea arăta cu degetul şi şoptea ceva la urechea unui copil mai mare.
— N-au nevoie să vadă lucruri dintr-astea, şuieră mama.
— Nu te mai frământa! zise bărbatul. E doar o distracţie nevinovată.
— Da, păi n-o să mai fie aşa de distractiv când o să-i trezească
coşmarurile mai târziu.
Bărbatul îşi dădu ochii peste cap şi îşi continuă drumul.
Un băieţel pistruiat stătu parcă o veşnicie în faţa scenei lui Lilly, holbându-se la ea cu o privire posomorâtă şi clefăind o gumă de mestecat. Fata habar n-avea ce să facă sau ce aştepta băiatul. Încercă
să nu se uite la el, dar era greu de ignorat. Trei grupuri de localnici veniră şi trecură, înainte ca pistruiatul să se urnească în sfârşit. După
plecarea lui, Lilly răsuflă uşurată. Apoi, în timpul unei pauze în şuvoiul de gură-cască, o bătrânică purtând o pălărie înflorată se opri pentru a-şi lăsa căţeluşul negru să se uşureze lângă peretele din spate al spaţiului pentru public, iar cortul se umplu de un miros oribil.
După o vreme, Lilly simţi că-i amorţesc picioarele în pantofi şi că
încep s-o doară gambele. Capul parcă stătea să-i explodeze de la cât de tare îşi încordase maxilarul. Când, în cele din urmă, mulţimea prinse a se mai rări, pieptul fetiţei se relaxă şi bătăile inimii i se mai domoliră. Iarba din faţa scenei era turtită şi plină de noroi, zdrobită
sub mii de picioare. Lilly trase aer în piept şi-l dădu încet afară, lăsându-şi umerii în jos. În fine, primul ei spectacol era pe sfârşite. Şi nimeni nu ţipase, nu plânsese, nu vomitase, nici nu încercase să-i taie gâtul. Dar, deodată, dinspre intrare se auziră un ţipăt şi o bufnitură, urmate de zgomotul unui trup care cade pe scenă.