Uneori, număratul o făcea să se simtă mai bine. Una, două, trei, patru, cinci. Degeaba. Nu reuşea să nu se mai gândească la tot ce ratase. Îşi lipi urechea de geam. Poate că avea să audă strigătele maestrului de manej sau muzica de la circ. Nu auzi decât aerul scârţâind în propriul piept şi inima care-i bătea cu putere.
Pe pervaz, Abby, pisica ei, se trezi şi clipi. Lilly îşi puse braţul împrejurul trupului ei brăzdat de dungi portocalii şi o trase mai aproape, îngropându-şi nasul în blăniţa moale. Abby era cea mai bună prietenă a ei şi cea mai isteaţă pisică din lume. Putea să se salte pe picioarele din spate, ca să ofere pupici, şi să-şi ridice laba din faţă, ca să dea noroc. Ba chiar sărea pe patul lui Lilly şi cobora, fix când i se cerea.
— Pun pariu că mama o să meargă la circ, zise Lilly. Ea nu trebuie să-şi facă griji că o să sperie lumea.
Pisica se puse pe tors.
Cum ar fi să văd un elefant în carne şi oase? se întrebă Lilly. Cum ar fi să-i ating pielea zbârcită şi să mă uit în ochii lui mari, căprui? Cum ar fi să urc pe spinarea unui cal alb cu roz dintr-un carusel? Sau să
umblu printre oameni, mâncând alune şi vată de zahăr? Cum ar fi să
văd un leu adevărat făcându-şi numărul?
De când se ştia, erau nopţi în care, după ce stingea lumina, stătea cuibărită în pat, în vreme ce prin minte îi alergau tot felul de idei despre cum o să iasă din cameră şi o să coboare la parter. Citise îndeajuns de multe cărţi, încât să ştie că o casă are mai mult de un etaj şi se imagina furişându-se prin pod, găsind o scară, croindu-şi drum în josul conacului Blackwood şi ieşind pe uşa din faţă. Se vedea stând cu picioarele goale pe pământ, inspirând adânc şi, pentru prima oară în viaţă, simţind alte mirosuri decât cele de lemn vechi, pânze de păianjen şi praf cald.
În timpul vizitelor săptămânale pe care i le făcea tati, unul dintre
6
jocurile ei favorite era să ghicească aromele de pe hainele lui.
Câteodată el mirosea a cai şi a fân, câteodată a fum şi a cremă de ghete, câteodată a pâine coaptă sau a… cum îi zicea el chestiei ăleia care, cică, ar fi trebuit să fie un amestec de lămâi şi cedru? Apă de colonie? Orice ar fi fost, mirosea bine.
Tati îi povestise despre lumea de afară, iar Lilly citise despre ea în cărţi, însă habar n-avea cum e să simţi iarba între degetele de la picioare sau scoarţa de copac în mână. Ştia cum miros florile, fiindcă
tati îi aducea câte un buchet în fiecare primăvară, dar voia să se plimbe pe un câmp de narcise şi păpădii, să simtă ţărâna şi roua sub tălpile goale. Voia să audă cântecul păsărilor şi adierea vântului. Voia să simtă briza şi mângâierea soarelui. Citise tot ce-i picase în mână
despre plante şi animale, aşa că ar fi putut să le numească pe toate, dacă i s-ar fi dat ocazia. Dar, în afară de Abby şi de şoarecii pe care-i zărea alergând iarna pe lângă plintă, nu văzuse niciodată un animal adevărat de aproape.
Celălalt joc preferat al ei era să aleagă un loc din cartea cu hărţi şi să citească tot ce putea despre el, apoi, înainte de a adormi, să
plănuiască o călătorie până acolo, hotărând ce ar face şi ce ar vedea când ar ajunge la destinaţie. Cel mai mult îi plăcea Africa, unde se vedea alergând laolaltă cu leii, elefanţii şi girafele. Uneori îşi închipuia cum ar fi să spargă geamul lucarnei, să se caţere pe acoperiş, să coboare pe laterala casei şi să se furişeze în grajd, ca să
admire caii. Căci, din tot ce văzuse şi citise, aceştia erau, fără niciun dubiu, animalele ei favorite. În afară de pisici, bineînţeles. Nu doar că
erau puternici şi frumoşi, dar trăgeau căruţe, sănii şi pluguri. Se lăsau călăriţi de oameni şi ştiau să-şi găsească drumul spre casă, dacă se rătăceau. Tăticul îi spusese că fereastra podului e prea îndepărtată ca să poată deosebi caii de la conacul Blackwood, aşa că Lilly îi botezase cu nume inventate de ea: Gypsy, Eagle, Cinnamon, Magic, Chester, Samantha, Molly şi Candy. Ce mult i-ar fi plăcut să se apropie de ei, să
le atingă coamele şi să străbată câmpiile pe spinările lor! Măcar de n-ar fi fost prostiile alea de gratii răsucite din faţa geamului, despre care mama spunea că sunt puse pentru binele ei. Pe urmă, îşi amintea de avertismentele mamei şi, la fel de iute cum apăreau, visurile ei se transformau în coşmaruri.
7
— Gratiile sunt acolo ca să te apere, zicea mama. Dacă ar intra cineva, s-ar speria de tine şi ar încerca să-ţi facă rău.
Când Lilly întreba de ce s-ar teme cineva de ea, mama îi răspundea: „pentru că eşti un monstru, o spurcăciune”. Lilly nu ştia ce era aceea o spurcăciune, dar părea ceva rău. Umerii i se pleoşteau şi ofta în liniştea din camera ei. Ea nu avea să meargă la circ. Nici acum, nici altădată. Şi nici nu avea să iasă vreodată din pod. Nu avea să cunoască lumea decât prin cărţile ei. Tati îi zisese că lumea de afară nu e aşa minunată cum crede ea şi că ar trebui să se bucure, fiindcă doarme într-un pat cald şi are ce mânca. Mulţi oameni n-au casă ori slujbă, aşa că trebuie să stea la coadă pentru pâine şi supă. Îi spusese o poveste despre bănci, bani şi un fel de prăbuşire, dar ea nu pricepuse o iotă. Şi, oricum, n-o făcuse să se simtă mai bine.
Fetiţa o strânse pe Abby în braţe şi se aşeză pe patul ei de fier, ascuns într-un ungher tapetat, sub un tavan boltit. Veioza arunca umbre lungi pe podeaua din lemn, ceea ce însemna că în curând avea să se întunece, deci era vremea să stingă lumina. Nu voia să uite iar şi s-o facă pe mama să-i dea o nouă lecţie. Femeia o avertizase de sute de ori că, dacă cineva ar vedea lumina aprinsă şi ar găsi-o acolo, sus, ar lua-o, iar Lilly nu şi-ar mai vedea niciodată părinţii ori pisica. Dar săptămâna trecută, într-o seară, copila începuse o carte nouă şi uitase.
Micuţa o puse pe Abby pe pat şi îşi studie cicatricele de pe degete.
Tati avusese dreptate, loţiunea o făcuse să se simtă mai bine. Dar, of, cum o mai arsese flacăra de la felinarul mamei!
— Bătaia e ruptă din rai, zicea mama.
Lilly ar fi vrut s-o întrebe dacă în Biblie scria ceva despre faptul că
focul ar fi rupt din rai, dar nu îndrăznea. Ea ar fi trebuit să ştie tot ce scria în Biblie.
— Mă întreb ce ar face mama dacă ar afla că am citit cărţile de la tati în locul Bibliei ăleia vechi şi plicticoase? o întrebă ea pe Abby.
Pisica îşi frecă faţa de braţul lui Lilly, apoi se făcu ghem şi adormi la loc. Fetiţa luă Biblia de pe noptieră (nu îndrăznea s-o lase altundeva), mută semnul de carte câteva pagini mai încolo, apoi o puse la loc. Mama urma să verifice cât a citit în săptămâna aceea, iar dacă semnul de carte ar fi rămas neclintit, Lilly ar fi avut mari
8
necazuri. După spusele mamei, pentru o viaţă fericită, nu-i trebuiau decât Sfânta Scriptură şi crucifixul agăţat pe perete, deasupra patului.
Toate celelalte lucruri din cameră erau de la tati: masa de răchită, pregătită pentru servirea ceaiului, cu un şerveţel de dantelă, o tavă de argint şi ceşcuţele din porţelan. Balansoarul asortat şi ursuleţul care stătea pe taburetul albastru, capitonat, de lângă şifonierul ei. Căsuţa de jucărie, plină cu piese de mobilier în miniatură şi cu păpuşi ce-şi ţineau spatele drept. Animalele domestice în miniatură înşirate pe un raft, deasupra bibliotecii, toate întoarse cu faţa în aceeaşi direcţie, ca şi cum ar fi fost gata să se pună pe cântat. Într-un landou de copil din răchită, se aflau trei păpuşi de porţelan, îmbrăcate în rochii din dantelă, iar una putea să închidă şi să deschidă ochii. Şi, desigur, biblioteca plină cu cărţi. Pentru o vreme, i se păruse că tati i-ar dărui orice. Până când citise Albă ca Zăpada şi ceruse o oglindă.
Câteodată, în toiul nopţii, când era sigură că toţi dormeau, iar la fereastră nu se vedea decât bezna, Lilly aprindea lumina şi îşi studia imaginea oglindită în geam. Nu vedea decât o fantomatică mască
înceţoşată, care se uita la ea, în timp ce gratiile metalice de afară i se încolăceau pe piele ca nişte şerpi. Îşi privea cu atenţie reflexia albă, atingându-şi fruntea, nasul şi obrajii, încercând să descopere vreo excrescenţă ori vreo parte lipsă, însă nu găsea nicio umflătură sau scobitură. Când îl întrebase pe tati ce e în neregulă cu ea, acesta îi spusese că el o consideră frumoasă şi asta e tot ce contează. Dar ochii lui arătaseră într-un fel ciudat când zisese asta, iar Lilly îl bănuise că
minte. Dacă l-ar fi prins mama, ar fi avut mari necazuri, deoarece mama spunea că minciuna e un păcat.
Bine că Lilly nu avea să-l pârască niciodată pe tati. El fusese cel care o învăţase să scrie, să citească, să adune şi să scadă. El îi împodobise pereţii camerei cu tapetul plin de trandafiri şi el îi aducea rochii ori încălţări noi, atunci când cele vechi îi rămâneau mici. El îi aducea mâncare pentru Abby şi o lăsa pe Lilly în cealaltă parte a podului, să se plimbe şi să se întindă. Odată, îi adusese chiar şi un patefon uzat şi încercase s-o înveţe charleston şi tango, dar fetiţa obosise prea tare, aşa că fuseseră nevoiţi să se oprească. Muzica îi plăcuse enorm lui Lilly, care-l implorase să lase patefonul la ea în cameră. Dar tăticul îl dusese înapoi jos, fiindcă mama s-ar fi înfuriat
9
dacă l-ar fi găsit acolo.
