— Dar… dacă… dacă mă vede cineva?
Mama zâmbi iar.
— Nu-ţi face griji, artiştii de circ sunt obişnuiţi să vadă oameni ca tine. Şi n-o să mai fie nimeni acolo în afară de noi. Pentru că, împotriva părerii mele mai înţelepte, tatăl tău a insistat să-l plătească
pe proprietarul circului, ca să organizeze un spectacol special pentru tine.
Lilly simţi cum pielea de pe braţe i se face ca de găină. Intuia că
ceva era în neregulă, dar nu ştia ce. Îşi aruncă ochii către Abby, ca şi cum pisica ar fi avut răspunsul. Aceasta îi întoarse o privire curioasă.
14
— Tati zicea că o să se întoarcă abia mâine, spuse fetiţa.
Mama continuă să zâmbească, dar ochii i se schimbară. Jumătatea de sus a feţei arăta ca atunci când Lilly avea mari necazuri. Iar jumătatea de jos parcă ar fi fost a unei persoane pe care copila n-o mai văzuse niciodată.
— S-a întors acasă mai devreme, zise mama.
— Atunci unde e? întrebă Lilly. Când ajunge acasă, întotdeauna vine întâi la mine.
— Ne aşteaptă la circ. Acum grăbeşte-te!
— De ce n-a venit el să mă ia în locul tău?
De îndată ce cuvintele îi ieşiră pe gură, Lilly îşi dori să nu le fi rostit. Mama se apropie de ea şi ridică brusc mâna. Îi trase o palmă
peste falcă, trântind-o pe duşumea. Abby sări într-o parte pe pat şi se ghemui lângă perete, cu urechile date pe spate.
— Odraslă nerecunoscătoare a diavolului! ţipă mama. De câte ori ţi-am zis să nu te mai îndoieşti de mine?
— Îmi pare rău, mama, plânse Lilly.
Femeia o izbi cu piciorul în coaste.
— Ce-am făcut eu, ca să merit blestemul ăsta? şuieră ea. Acum treci în genunchi şi roagă-te!
— Dar, mama…
Suspinele fetiţei erau prea puternice. Nu putea să se ridice şi abia dacă reuşea să răsufle. Se târî spre pat, cu părul atârnându-i pe lângă
faţă, şi se împinse în sus, în timp ce aerul îi scârţâia în piept.
— Lasă capul în jos şi cere iertare! zise mama.
Lilly îşi împreună mâinile sub bărbie şi îşi numără degetele, lipindu-le unul de altul. Unu, doi, trei, patru.
— Oh, Doamne, spuse ea, scoţând cu greu vorbele printre şuierături.
Cinci, şase, şapte, opt.
— Te rog, iartă-mă pentru că am pus-o la îndoială pe mama şi pentru toate celelalte feluri în care i-am făcut viaţa foarte grea.
Nouă, zece.
— Promit că, de aici înainte, o să merg pe calea cea dreaptă. Amin.
— Acum îmbracă-te! spuse mama. N-avem multă vreme.
Lilly se ridică de pe genunchi, îşi puse chiloţii cu mâini
15
tremurătoare, apoi îşi scoase cămaşa de noapte şi îşi trase pe cap rochia pe care o purta când se juca. Îi curgea nasul şi o dureau coastele, acolo unde o lovise mama cu piciorul.
— Nu pe aia! zise mama. Găseşte ceva mai bun.
Lilly îşi scoase rochia de joacă şi pe jumătate merse, pe jumătate se împletici până la dulap. Îşi luă de acolo ţinuta preferată: o rochie de mătase galbenă, cu guler din dantelă şi mâneci bufante.
— Asta e bună? întrebă ea, ridicând-o.
— Merge. Găseşte-ţi şi cei mai buni pantofi. Şi piaptănă-te!
Lilly se îmbrăcă şi îşi legă cordonul la spate. Îşi perie părul (de una, două, trei, patru, cinci, şase ori), după care se aşeză pe pat, pentru a-şi încălţa pantofii din piele de lac. Abby se furişă pe pătură şi se frecă de braţul fetiţei. Aceasta o mângâie repede, pe urmă se ridică şi se opri în mijlocul încăperii, cu coastele cuprinse de durere şi inima bubuindu-i în piept. Mama deschise uşa şi se dădu la o parte, aşteptând ca Lilly să iasă.
Micuţa aşteptase toată viaţa momentul acela. Dar acum îşi dorea, mai mult decât orice, să rămână în pod. Nu voia să iasă. Nu voia să
meargă la circ. Pieptul i se strângea din ce în ce mai tare. Abia mai putea să respire.
