numere pe degete, atingându-le, unul câte unul, cu degetele mari.
Unu, doi, trei, patru. Uşa se deschise şi mama se strecură înăuntru, ţinând în mână o lampă cu ulei. Lilly o urmări cu stomacul tremurând. Mama nu venea niciodată în camera ei aşa de târziu. De la picioarele patului, Abby îşi săltă capul blănos, şi ea la fel de surprinsă.
Mama (tati zicea că, de fapt, o chema Coralline) era o femeie înaltă, frumoasă, care-şi ţinea mereu părul lung şi blond împins spre spate, cu ajutorul unor agrafe prinse de-o parte şi de alta a capului.
Singura ei bijuterie era verigheta de la mâna stângă, iar în numele decenţei şi pentru gloria lui Dumnezeu, purta doar fuste simple şi pantofi comozi. Tati spunea că, atunci când mergeau la dineuri sau la petreceri importante, mama îşi îmbrăca blănurile şi cele mai bune rochii, dar numai pentru că la asta se aşteptau toţi cei din lumea de afară. Lilly nu pricepea de ce mama trebuia să-şi schimbe înfăţişarea, însă tati zicea că era în regulă. Odată, el îi arătase o poză în care mama apărea gătită şi fetiţa crezuse că era altcineva.
Lui tati îi plăcea să povestească despre ziua în care o văzuse pentru prima dată pe mama între grajd şi ţarcul rotund, stând aşezată pe un butoi şi uitându-se la caii care se jucau pe câmp. Tatăl mamei, un pastor penticostal pensionat, care întotdeauna visase să devină
crescător de cai, venise la ferma conacului Blackwood pentru a cumpăra un armăsar. Lui tati i se păruse că mama era cea mai frumoasă fată din câte văzuse vreodată. Însă, au trecut şase luni înainte ca ea să accepte să-i vorbească şi alte şase până să fie de acord să ia cina cu el. Din nu se ştie ce motiv, părinţii mamei nu aveau
12
încredere în tati. Dar, până la urmă, mama şi tati au ajuns să se plimbe de mână prin livezile de mere. Apoi s-au căsătorit. Când ajungea la partea asta a poveştii, tati se întrista de fiecare dată şi zicea că mama a dus-o greu în copilărie.
Acum, mama intră în camera lui Lilly purtând o rochie înflorată şi pantofi roz, cu tocuri. Buzele îi erau colorate cu roşu, iar pe cap avea o pălărie galbenă. Fetiţa nu-şi putea lua ochii de la ea. Niciodată n-o mai văzuse îmbrăcată astfel, cel puţin nu pe viu. Mama avea obrajii îmbujoraţi şi gâfâia, ca şi cum ar fi urcat în fugă scările.
Lui Lilly i se întoarse stomacul pe dos. A doua zi, ar fi trebuit să se întoarcă tati din Pennsylvania. Îi promisese că va veni la prima oră cu cadouri pentru ziua ei. Dar, cu multă vreme în urmă, tot tati îi spusese că nu trebuie să-şi facă griji dacă rămâne singură când el şi mama sunt plecaţi, fiindcă ajutorul lui e mereu jos, în caz că sună
cineva pentru un cal. Dacă tati şi mama ar păţi „ceva”, ajutorul ar trebui să citească o scrisoare din biroul lui tati. Ar găsi-o pe Lilly în pod şi ar şti ce să facă. Lilly nu ştia sigur ce însemna „ceva”, dar bănuia că era vorba despre un lucru rău. Dacă cumva mama venise pentru a-i spune că tati a păţit „ceva” şi că n-o să se mai întoarcă?
Fetiţa începu să-şi atingă cu limba fiecare dinte în parte şi să
numere, aşteptând ca mama să vorbească. Unu, doi, trei, patru…
Atunci mama zâmbi.
Mama nu zâmbea niciodată.
— Am o surpriză pentru tine, îi spuse femeia.
Lilly clipi uimită. Nu ştia ce să zică. Tati aducea surprize, nu mama.
— Unde-i tati? izbuti ea să rostească.
— Îmbracă-te! îi ceru mama. Şi grăbeşte-te, n-avem mult timp.
Lilly împinse învelitorile la o parte şi se dădu jos din pat. Abby se ridică şi îşi întinse labele din faţă, frământând pătura cu ghearele.
— Vine cineva să mă vadă? întrebă fetiţa.
Cu excepţia părinţilor ei, nimeni nu intrase vreodată la ea în cameră. Într-o iarnă, Lilly se îmbolnăvise, iar tati voise să cheme un doctor, însă mama refuzase, fiindcă medicul ar fi luat-o pe copilă şi ar fi dus-o „undeva”. În schimb, tati îşi petrecuse trei zile ştergând-o pe frunte şi punându-i pe piept făină de muştar şi pansamente calde.
13
Fetiţa nu avea să uite niciodată aerul lui trist când ea se trezise şi îl întrebase:
— Tati? Ce e „undeva”?
— E un spital pentru oameni bolnavi, îi răspunsese el. Dar nu-ţi face griji, tu ai să rămâi aici, cu noi.
Acum, mama se uita cum Lilly îşi lua rochia de pe spătarul balansoarului. Micuţei îi tremurau picioarele. Dacă venise cineva s-o ducă „undeva”?
Mama râse pe înfundate.
— Nu, Lilly, nu vine nimeni să te vadă.
Fetiţa îi aruncă o privire, iar stomacul începu să-i tremure şi el.
Mama nu râdea niciodată. Poate că băuse din lichidul ăla straniu pe care tati îl aducea uneori la ea în cameră, într-o sticlă de argint. Lilly nu ştia ce soi de băutură era, dar din cauza ei ochii lui tati deveneau sticloşi, iar răsuflarea îi mirosea ciudat. Uneori îl făcea să râdă mai mult ca de obicei. Cum o numise el? Whisky? Nu, era imposibil!
Mama n-ar fi băut niciodată whisky. Era un păcat să bei alcool.
— De ce trebuie să mă îmbrac, mama?
— Pentru că azi e ziua ta, ai uitat?
Lilly se încruntă. Mamei nu-i păsa de aniversări.
— Nu, reuşi ea să răspundă.
— Şi sunt sigură că ai văzut circul de afară.
Fetiţa dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Ei bine, acolo mergem.
Lilly se holbă la mama, cu gura căscată. Picioarele începură să-i tremure mai tare, mâinile la fel.
