cadă. Glory o prinse de braţ şi-i zâmbi larg.
— O să te obişnuieşti cu ele.
— Mie una nu mi-au plăcut niciodată, spuse Penelope şi îşi săltă
fusta, pentru a-i arăta fetiţei picioarele sale.
Unghiile ei lungi şi roşii atârnau ca nişte gheare peste marginea din faţă a unor sandale maronii. Copila se holbă la ea, mută de uimire. N-ar fi crezut că Penelope poate să poarte pantofi obişnuiţi, darmite tocuri. Femeia râse şi îşi lăsă poalele în jos, după care îngenunche, pentru a verifica tivul rochiei lui Lilly. Când se ridică, zise:
— Arăţi superb, exact ca o prinţesă.
Lilly se privi în oglindă. În ciuda faptului că mâinile îi transpirau, iar stomacul parcă era plin cu pietre, hotărî că Penelope avea dreptate. Arăta ca o prinţesă de basm. Dar oare ce aveau să creadă
oamenii din oraş (Cum îi numea Glory? Mocofani? Localnici?) când urmau să-i vadă pielea albă şi părul ca pânza de păianjen? Oare aveau să se sperie? Sau să fie îngreţoşaţi? Oare aveau s-o urască la fel ca mama şi tati? Îşi atinse iar şi iar vârful fiecărui deget cu degetele mari: unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru.
— Acum, ţine minte! spuse Glory. Noi apărem până când începe spectacolul din cortul cel mare. Reprezentaţia de circ durează vreo două ore. După ce se termină, mai avem o apariţie pentru oamenii care nu ne-au prins prima oară.
Lilly dădu din cap şi o urmă pe Glory afară din cortul-vestiar, prin spatele parcelei, străduindu-se să respire normal şi să meargă fără să-şi scrântească gleznele din cauza tocurilor. În spatele cortului cel mare, artiştii de circ şi animalele se pregăteau pentru spectacol.
Femei în tutuuri şi colanţi roz, bărbaţi în haine roşii sau în costume albe, lipite de trup, şi cămăşi cu revere aurii. Clovni albi la faţă, cu capetele acoperite de chelii false şi picioarele încălţate în pantofi
110
exagerat de mari, cu pantaloni de pompieri şi bretele, cu pălării ca ale vagabonzilor şi nădragi peticiţi, cu păr roşu şi portocaliu, împrăştiat în toate direcţiile. Femei şi fetiţe, îmbrăcate în costume cu paiete, exersând călare pe cai albi, ce purtau între urechi panaşuri făcute din pene albe şi roz. Cai de povară, înhămaţi la trăsuri de paradă, dansând agitaţi în hamurile lor. Lame, zebre şi dresori, lei, urşi şi maimuţe în cuşti, girafe cu picioare lungi şi elefanţi purtând coifuri cu pompoane. Băiatul care-i făcuse cu mâna lui Lilly era şi el acolo, îmbrăcat într-un smoching, stând lângă puiul de elefant.
În ciuda emoţiilor, fetiţa încetini pasul, incapabilă să-şi ia ochii de la spectacol. Soarele se reflecta în marea de podoabe sclipitoare ce părea să acopere orice fiinţă ori lucru. Parcă ar fi fost o carte cu poze trezită la viaţă, dar de o mie de ori mai luminoasă. Atunci Lilly observă că băiatul în smoching se uita la ea şi îşi feri privirea. Ce-o fi crezut el, văzând-o îmbrăcată ca o prinţesă şi îndreptându-se către expoziţie? Oare o considera drăguţă sau mai degrabă o ciudăţenie?
De ce nu putea şi ea să fie asemenea lui şi celorlalţi artişti din cortul cel mare, frumoasă şi normală, admirată pentru ceea ce putea să facă, nu judecată pentru felul în care arăta?
— Hai, Lilly! zise Glory. Nu putem întârzia.
Fetiţa îşi strânse în pumni marginile fustei şi se concentră pe a merge fără să se împiedice. Abia dacă reuşea să pună un picior în faţa celuilalt şi nu doar din cauza tocurilor înalte. Mama îi spusese că e un monstru şi că oamenii or să se teamă de ea, iar acum Merrick o urca pe scenă, ca să fie văzută de o lume întreagă. Dacă Glory şi toţi ceilalţi o minţeau? Dacă mama avusese dreptate şi ea chiar era o spurcăciune?
Pe picioare tremurânde, o urmă pe Glory prin intrarea din spate a cortului destinat expoziţiei de ciudăţenii şi de-a lungul unui pasaj îngust, slab luminat, în dosul unui şir de draperii din pânză. Glory numea acel loc „culise”. În cort era un aer fierbinte şi muced, ce mirosea a iarbă udă şi a un parfum ciudat, cu iz de fum. Mijindu-şi ochii pe culoarul plin de umbre, Lilly se lupta cu imboldul de a se întoarce şi a fugi. Nu voia să apară în spectacol. Nici atunci, nici altădată. Tocurile pantofilor i se afundau în pământul moale şi trebuia să-şi ridice poalele rochiei ca să nu calce pe ele. Apoi Glory se
111
opri şi trase la o parte una dintre primele draperii de pânză, dezvăluind o scenă înălţată, acoperită cu un covor înflorat. În mijlocul ei, o femeie cu barbă neagră şedea pe un scaun, îmbrăcată
într-o brasieră împodobită şi o fustă cu model ca de zebră, ale cărei margini stăteau ridicate, astfel încât să lase la vedere coapsele păroase. Femeia avea sprâncenele negre şi groase, iar braţele şi spatele îi erau acoperite cu un strat gros de păr.
— Ea e prietena mea, Hester, zise Glory. Cunoscută şi drept fata-maimuţă.
Hester îşi flutură o mână păroasă. Lilly dădu din cap şi încercă să
zâmbească.
În spatele următoarei draperii, o femeie cu păr cârlionţat şi fără
picioare stătea pe un piedestal rotund. Purta o bluză roz şi un şirag de perle, iar partea de jos a bustului ei umplea întregul soclu, precum o vază sau o veioză uriaşă. Folosindu-şi braţele, ea se răsuci pentru a saluta, făcând piedestalul să se clatine înainte şi înapoi sub trupul ei.
Lilly îşi făcu griji că avea să se răstoarne.
— Ea e Dina, jumătate de fată vie, spuse Glory.
— Îmi pare bine să te cunosc, zise Dina.
Fetiţa înghiţi în sec.
— Şi mie.
În spatele următoarei draperii, Aldo, bărbatul cu piele de aligator, era îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni scurţi argintii, ce păreau cu două măsuri mai mici decât ar fi trebuit. Solzi maronii îi acopereau capul chel şi trupul subţire. Bărbatul zâmbi şi o salută pe Lilly cu două degete.
Mai încolo, o femeie într-o fustă lungă şi o brasieră verde stătea în picioare, cu un văl alb pe cap. Când se întoarse şi îşi ridică vălul, ca să
le salute, Lilly trase brusc aer în piept şi făcu un pas înapoi. De mijlocul femeii atârna un bebeluş dezbrăcat, cu mâinile şi picioarele moi, cu capul adânc îngropat în stomacul ei.
— Nu-ţi face griji, nu e adevărat, îi şopti Glory. Copilul e făcut din cauciuc şi lipit de pielea ei. Ea e Belinda, femeia cu două trupuri şi un singur cap.
Lilly dădu din cap şi încercă să pară prietenoasă, dar nu se putea abţine să nu se holbeze. De ce se transforma Belinda de bunăvoie
112
într-un monstru? Oare îşi dorea ca oamenii să se teamă de ea? Dacă
cineva ar fi încercat s-o încuie sau să-i taie gâtul? Dacă lumea ar fi vrut să pună în vitrină părţi din corpul ei? După ce o lăsară în urmă, fetiţa o întrebă pe Glory ce s-ar fi întâmplat dacă localnicii ar fi aflat că bebeluşul e fals.
— Şşşt… exclamă femeia şi îşi coborî din nou glasul. Toate expoziţiile de ciudăţenii au numere false. Doar că n-o spunem cu voce tare. Niciodată. Le numim feste ori „a trage o Margarite Clark3”.
