Când Merrick o eliberă în sfârşit, era vremea ca fetiţa să meargă la muncă.
După micul dejun luat la cantină, bărbatul o duse pe Lilly la expoziţia de ciudăţenii, ca să vadă cum era atârnat în faţa cortului
107
afişul de pânză care anunţa numărul ei. Când ajunseră, domnul Barlow (purtând un sacou şi un joben) şi Alana (îmbrăcată într-un capot bleu) erau deja acolo, urmărindu-l pe pictorul care făcea ultimele retuşuri la imaginea uriaşă. Când dădu cu ochii de ea, Merrick mormăi o înjurătură.
Lilly îşi ridică privirea spre desen, neştiind ce să creadă. Pe afiş, era înaltă de trei metri, îşi ţinea bărbia ridicată şi strângea în mâna albă
un sceptru scânteietor, de parcă ar fi fost o versiune palidă a reginei rele din Frumoasa Adormită. Stătea în faţa unei nave spaţiale îngheţate şi a unui iglu, înconjurată de un peisaj de iarnă. Nu-şi putea închipui de ce domnul Barlow voia ca lumea s-o creadă venită de pe altă planetă. Ce-ar fi trebuit ea să facă şi cum să se poarte? Şi ce s-ar fi întâmplat dacă toţi ar fi aflat că minţeau? Îi dădu prin gând să-l întrebe pe Merrick, dar se răzgândi. Avea s-o întrebe pe Glory mai târziu.
— E perfect, nu crezi? spuse domnul Barlow, fără să se adreseze cuiva anume.
Alana stătea lângă el, cu degetele şi gâtul încărcate de bijuterii. Îl luă de braţ şi îşi strâmbă buzele ei roşii, uitându-se lung la afişul de pânză.
— Nu ştiu, dragule, zise ea. Pare cam… cum îi zice… aiurea.
— Nu, nu, replică domnul Barlow. E exact ce-am vrut.
— Pentru spectacolul meu, interveni Merrick.
Domnul Barlow rămase cu ochii aţintiţi drept înainte.
— Da, e exact ce-am vrut pe afişul meu, în cortul meu, pe terenul închiriat pentru circul meu.
Înjură în şoaptă, apoi se răsuci pe călcâie şi plecă, legănând în mână un baston cu cap de argint şi luând-o pe Alana cu el.
— Hai, scumpo! Să sărbătorim cu puţină şampanie!
Merrick îl urmări cu privirea, în vreme ce chipul îi devenea cărămiziu. Apoi o apucă pe Lilly de braţ şi o târî spre cortul în care se costumau artiştii din spectacolul de umplutură.
— Ai face bine s-o scoţi la capăt, altfel o să plăteşti!
Mai erau doar câteva minute până la deschiderea expoziţiei de ciudăţenii, iar fetiţa, îmbrăcată în lenjerie intimă, stătea tremurând în faţa unei oglinzi din cortul-vestiar, în timp ce Glory îi prindea pe cap,
108
cu ajutorul unor agrafe, o falsă coroană de diamante şi îi împodobea cu mărgele părul proaspăt spălat şi ondulat, ce i se revărsa pe umeri ca un voal de mireasă.
— Rochia ta o să ajungă aici dintr-o clipă în alta, spuse Glory.
— Ce trebuie să fac eu în spectacol? întrebă Lilly, clănţănind din dinţi.
— Doar să stai acolo şi să-i laşi pe mocofani să se uite la tine, răspunse femeia. Asta-i tot. Eu o să fiu în cabina de alături şi între noi n-o să existe decât o draperie de pânză. Dacă ai nevoie de ceva, pot să
ajung la tine în fix două secunde.
Lilly vru s-o întrebe de ce ar fi putut să aibă nevoie, dar nu reuşi să
găsească cuvintele potrivite. Rămase cu privirea ţintuită asupra propriei reflexii, încercând să-şi aducă aminte cum să respire. Totul la ea era alb sau argintiu: părul, mărgelele, pielea, coroana de pe cap.
Singura pată de culoare erau ochii, care arătau ca nişte pietre albastre în zăpadă. În spatele imaginii ei din oglindă, clapa de pânză se ridică
şi în cort intră o pitică, ţinând în mâini o pereche de pantofi cu tocuri înalte şi ducând pe umăr o rochie strălucitoare. Femeia avea părul la fel de alb ca al lui Lilly, iar pe faţă purta un strat gros de fard bej şi ruj roz.
— Merrick a trimis ăştia, zise ea, arătându-i pantofii lui Glory.
Vrea ca fata să pară mai înaltă.
— Lilly, spuse Glory. Ea e Penelope Dupree, talentata noastră
croitoreasă şi o extraordinară artistă a spectacolelor secundare.
Fetiţa încercă să-i zâmbească lui Penelope. Gestul semănă mai mult cu un spasm.
— Ah, da! zise Penelope. Am auzit de tine, Lilly Blackwood.
Doamna Benini, care deţine împreună cu soţul ei, Tony, taraba la care se vând îngheţată şi vată de zahăr, vrea să te invite într-o seară la o masă gătită în casă. Elizabeth Webb, care ţine taraba cu prăjeli, zice că poţi să te joci oricând cu copiii ei. Şi Madame Zelda, cunoscută şi drept doamna Daisy Hubert din Queens, prezicătoarea noastră
ţigancă, spune că eşti în zodia leului şi că viitorul îţi rezervă lucruri minunate.
Lilly încercă să surâdă iar, dar nu ştiu ce să spună. Femeia, la fel ca toţi ceilalţi pe care-i întâlnise, în afară de Merrick, era foarte amabilă.
109
Dar ea nu-şi dorea decât să se întoarcă acasă, la camera ei şi la Abby.
Glory şi Penelope o ajutară să-şi îmbrace rochia. Era alb-argintie, cu mâneci lungi, pline de mărgele, şi o crinolină umflată. Glory îi încheie nasturii de la spate, apoi Lilly îşi împinse picioarele în pantofi, ţinându-se de măsuţa de toaletă, pentru a-şi păstra echilibrul. Nu mai purtase niciodată tocuri înalte, iar când se îndreptă, fu cât pe ce să
