— Dă-mi drumul de aici! ţipă ea.
Voci înăbuşite răzbăteau prin pereţii exteriori ai vagonului, pe măsură ce artiştii şi lucrătorii părăseau trenul pentru a merge la muncă. Fata strigă din nou, apoi se sili să rămână nemişcată pe picioarele care-i tremurau, încercând să audă ceva dincolo de propriul gâfâit. Nimic. Închise ochii şi se luptă să tragă aer în piept fără să se înece. O să se întoarcă, îşi spuse ea. Când o să se termine spectacolul, ei o să se întoarcă. Îşi înfipse unghia degetului mare în buricul fiecăruia dintre celelalte degete – unu, doi, trei, patru, cinci –
iar şi iar, străduindu-se să se liniştească. După ceea ce păru a fi o veşnicie, plămânii i se relaxară şi respiraţia îi reveni la normal. Dar apoi începură crampele musculare, ca o sută de cuţite ce i se înfigeau în picioare, iar lipsa de oxigen o făcu să ameţească. Se întinse orbeşte către vasul de veceu şi se aşeză pe capacul închis, cu fălcile încleştate şi umerii încovoiaţi.
Ceva mai târziu, zgomotele îndepărtate din cortul cel mare îşi croiră drum spre vagon: muzică vibrând, oameni fluierând, strigăte, câteva suspine colective şi destule ţipete îngrijorate. Un elefant mugi şi copiii izbucniră în râs. Pentru a-şi distrage atenţia, Lilly încercă să-şi imagineze circul, clovnii, zebrele, elefanţii şi baloanele. Dar ceea ce cândva îi părea un vis se transformase într-un coşmar, iar ea nu se mai putea gândi decât la Abby şi la întoarcerea acasă. Îşi lăsă capul în palme. Nu mai putea să facă nimic altceva decât să aştepte.
După o vreme, zgomotele de afară se schimbară, iar râsetele şi strigătele vesele lăsară loc discuţiilor potolite şi zăngănitului nedesluşit al uşilor de metal. În cele din urmă, spectacolul se terminase şi exista speranţa ca Glory să fie în drum spre vagon. Lilly se ridică şi reîncepu să dea cu pumnii în uşă, deşi ştia că n-o s-o audă
105
nimeni. O durea maxilarul de la cât scrâşnise din dinţi şi junghiuri ascuţite îi zvâcneau în tâmple. Abia dacă mai reuşea să respire, nu putea să se mişte şi nu ştia ce avea să facă dacă nu urma să fie eliberată curând. În sfârşit, auzi glasuri înăbuşite în preajma vagonului, paşi urcând treptele şi uşa de la intrare deschizându-se. Îşi lipi urechea de uşa băii şi se strădui să asculte.
— Lilly? strigă o voce. Unde eşti?
Era Glory.
— Sunt aici! ţipă fetiţa, cu glas răguşit.
Lovi cu pumnii în uşă. Paşii străbătură în grabă podeaua dormitorului. Clanţa uşii de la baie începu să se zguduie.
— Stai aşa! spuse Glory. Te scot eu.
Paşii alergară din nou pe duşumea, iar vocea înfundată a femeii zise:
— Unde-i cheia, Merrick?
Glasul înăbuşit al bărbatului răspunse, dar Lilly nu reuşi să distingă
cuvintele. Într-un târziu, o cheie zornăi în broască şi clanţa se roti.
Uşa se deschise, iar lumina spintecă întunericul băii. Pe moment orbită de strălucire, Lilly clipi şi îşi acoperii ochii cu o mână
tremurătoare. Apoi trecu în goană prin dormitor şi camera de zi, îndreptându-se către ieşire. Merrick îi blocă drumul, apucând-o de umeri.
— Unde crezi că te duci? o întrebă el.
Fata se smulse din strânsoarea lui şi se ascunse în spatele lui Glory, răsuflând greu.
— Las-o-n pace! zise femeia.
— Iar încearcă să scape, replică Merrick.
— Pentru că ai încuiat-o în toaletă! ţipă Glory.
Merrick făcu un pas spre ele şi îşi împinse faţa aproape de cea a femeii, scoţându-şi bărbia în afară.
— Trebuie să înveţe cine-i şeful aici, exact aşa cum ai învăţat şi tu.
Glory se îndepărtă de el, aproape călcând pe picioarele lui Lilly.
— Ei bine, nu-i nevoie s-o încui ca pe un animal, ca să i-o dovedeşti.
Merrick se încruntă la ea, ca şi cum s-ar fi luptat cu imboldul de a o lovi iar, apoi întoarse spatele şi îşi dădu jos haina, mormăind ceva
106
în barbă. Slăbi strânsoarea papionului de la gât şi se prăbuşi pe fotoliul său.
— Îmi trebuie o băutură.
Glory îi aruncă o privire grijulie lui Lilly şi arătă cu bărbia spre canapea, după care se duse la bufet şi îi turnă lui Merrick un pahar de whisky. Fetiţa se duse la canapea şi se aşeză cu mâinile sub ea, incapabilă să se oprească din tremurat. Femeia se uită la ea cu îngrijorare, ţinându-şi buzele strânse într-o linie aspră şi subţire. Lilly nu ştia sigur dacă Glory o avertiza să tacă sau era preocupată de altceva, însă ea oricum avea de gând să rămână liniştită şi să nu scoată o vorbă. Merrick era exact ca mama, iar dacă încercase să-i dea o lecţie, atunci reuşise. Glory îi duse bărbatului paharul cu băutură, după care împinse un taburet lângă fotoliul acestuia, îi scoase pantofii şi îi ridică picioarele pe scăunel. Îngenunche alături.
— Mai pot să fac ceva pentru tine? îl întrebă ea. Ţi-e foame?
Merrick sorbi îndelung din băutură, apoi o privi pe Glory cu amuzament. La început, Lilly crezu că urma să-i mulţumească femeii sau s-o sărute. În schimb, el se înălţă brusc şi îi azvârli băutura în faţă. Lilly tresări şi se făcu mică pe canapea, iar inima i-o luă din nou la goană. Glory suspină şi clipi, cu gura căscată de uimire.
— Da, îi zise Merrick pe un ton batjocoritor. Mai poţi să faci ceva pentru mine. Poţi să nu-mi mai spui ce să fac.
Îşi puse paharul gol pe braţul fotoliului, după care se ridică în picioare şi dispăru ca o furtună în dormitor. Stând încă în genunchi, Glory se uită la Lilly cu ochii trişti şi plini de lacrimi, în timp ce whiskyul îi picura din păr şi de pe faţă, iar rimelul i se scurgea pe obraji. Fetiţa îşi lăsă capul în piept şi izbucni în plâns.
După ce o încuiase în baie, Merrick o ţinu pe Lilly prizonieră în vagonul lui vreme de trei zile. Glory îi aduse apă de spălat din cortul-vestiar, mâncare de la cantină şi haine curate de la omul de luni, care, în aproape fiecare oraş, şterpelea de pe frânghii rufele puse la uscat.
