Glory scutură din cap şi începu să-şi culeagă scamele de pe fustă.
136
— Nu, nu e. Părinţii mei l-au lăsat acolo când avea cinci ani, deoarece unii oameni cred că atunci când cineva e altfel pe dinafară, e altfel şi pe dinăuntru.
Femeia se uită la Lilly.
— Dar noi ştim că nu-i adevărat, nu?
Fetiţa dădu din cap în semn de încuviinţare.
După ce îi arătase lui Lilly cozile la ajutoare, vagabonzii şi spitalul de stat din Danvers, asigurându-se că ea a priceput ce i s-ar întâmpla, dacă n-ar fi cuminte, Merrick îi îngădui micuţei să umble singură prin curtea circului, seara, când expoziţiile şi tarabele erau închise, iar cortul cel mare era gol. Dar asta, numai dacă trenul nu se pregătea să
plece spre următoarea destinaţie şi dacă se aflau suficient de departe de cel mai apropiat sătuc, astfel încât localnicii să n-o vadă pe gratis.
Glory se gândea că ar fi fost un moment potrivit ca Lilly să înceapă
să-şi facă noi prieteni, căci odată terminată treaba de peste zi, toţi erau gata să se relaxeze şi să se distreze. Ar fi putut să-i facă o vizită
doamnei Benini sau s-o roage pe Penelope să-i facă cunoştinţă cu copiii lui Elizabeth Webb. Dar Lilly avea alte planuri. Ea voia să
găsească corturile cu animale sau ceea ce Merrick şi Glory numeau menajerie.
În prima ei seară de libertate, după ce Merrick şi Glory luară un taxi spre oraş, pentru a merge la un club, fetiţa ieşi din vagonul de dormit purtând o rochie plisată şi pantofi negri cu barete (una dintre cele câteva ţinute cumpărate de la omul de luni). Soarele apunea pe cerul de august, colorând norii în nuanţe de purpuriu, roz şi portocaliu, iar în depărtare se iveau primele stele. Greierii ţârâiau în iarba înaltă şi uscată ce împrejmuia terenul prăfuit, în vreme ce siluetele întunecate ale păsărilor zburau ca nişte săgeţi prin lumina tot mai slabă. Lui Lilly i se părea ciudat şi puţin înfricoşător să umble pe afară fără Glory sau Merrick, aşa că rămase preţ de câteva minute lângă vagon, pentru a-şi face curaj.
În preajma vagonului de alături, patru bărbaţi îmbrăcaţi în cămăşi polo şi pantaloni călcaţi pregătiseră o masă şi nişte scaune, în timp ce o blondă drăgălaşă cobora treptele, aducând un pachet de cărţi de joc şi două sticle pline cu un lichid arămiu, ce părea a fi whisky. O altă
137
femeie îi strigă de la o fereastră deschisă, pentru a-i întreba de câte pahare aveau nevoie. Atât bărbaţii cât şi femeile erau supli, frumoşi şi graţioşi, ca balerinele despre care Lilly obişnuia să citească în cărţile ei. Glory îi spusese că erau trapezişti.
Când căpătă destul curaj, Lilly se îndepărtă de vagon şi îşi croi drum de-a lungul trenului. După ce trecu de trapezişti şi de un alt vagon pentru pasageri, se opri pentru a mângâia trei capre care ciuguleau din buruienile crescute în preajma unui stâlp de telegraf.
Oare erau caprele din vagonul de marfă în care Merrick o ţinuse zăvorâtă într-o cuşcă? Oare o auziseră ţipând şi plângând? Una dintre capre îşi săltă capul şi îşi frecă faţa de şoldul fetiţei, apoi reîncepu să
mănânce. O alta se apropie şi îi apucă blând între buze poala rochiei, legănându-şi coada ei scurtă. Cea de-a treia îi adulmecă pantofii, şosetele şi picioarele, după care îi linse mâna cu limba ei aspră. Era aproape ca şi cum i-ar fi zis: da, ştim cine eşti.
Glory îi spusese că, în timpul orelor libere, caprelor li se permitea să hoinărească prin curtea circului căci, conform domnului Barlow, aduceau noroc. Îi mai spusese şi că oamenii circului consideră
culoarea verde şi fluieratul în cortul-vestiar drept aducătoare de ghinion, că zborul unei păsări în cortul cel mare înseamnă moarte pentru un artist sau că trapeziştii şi dansatorii pe sârmă îşi cos cruci în interiorul costumelor, ca să nu cadă. Lilly se întreba ce părere ar fi avut mama ei despre faptul că circarii foloseau astfel crucile. Mama zicea că oamenii au fost lăsaţi pe pământ pentru a-L sluji pe Dumnezeu şi nu invers. Atunci de ce credeau artiştii că El o să-i ocrotească?
Gândul la mama îi dădea dureri de stomac, aşa că Lilly şi-o alungă
din minte, mai scărpină o dată caprele, apoi îşi continuă drumul. Prin ferestrele deschise ale trenului răzbăteau parcă o mie de zgomote diferite, fiecare schimbându-se şi amestecându-se cu următorul pe măsură ce ea înainta, până când slăbea şi se topea de tot: o voce subţire la radio, cineva care cânta, oameni certându-se, o muzicuţă, un bărbat care ţipa, lătratul unui câine, zornăit de monede, râsete, aplauze, un strigăt triumfător.
Ceva mai încolo pe şinele de cale ferată, din uşa deschisă a unui vagon de marfă se auzea o melodie veselă, cântată cu stângăcie. Era
138
cea mai puternică muzică pe care o auzise Lilly până atunci. Încetini.
O fi dat cineva o petrecere? Dolly, cea mai frumoasă grasă din lume, şi Penelope, cântăreaţa pitică, stăteau aşezate pe lăzi de lemn în interiorul vagonului, râzând şi făcându-şi vânt cu evantaie de hârtie.
Purtând o bentiţă cu pene şi o bluză cu paiete, Dina, jumătate de fată
vie, fuma o ţigară, stând pe un butoi de vin răsturnat şi discutând cu Spear, scheletul viu. Ruby şi Rosy râdeau şi dansau cu Aldo, bărbatul-aligator, şi cu doi pitici, toţi cinci bând din sticle maronii. Gemenele purtau şiraguri lungi de mărgele, fuste din fire de iarbă şi nimic altceva, lăsându-şi sânii goi să le salte în ritmul melodiei. Lilly îşi coborî privirea şi grăbi pasul, sperând să treacă neobservată.
Câţiva bărbaţi în haine murdare se strânseseră la o oarecare distanţă de tren, unde fumau şi treceau sticle din mână în mână. Întrun alt vagon de marfă deschis, un pitic cânta acompaniindu-se cu o chitară în miniatură, în vreme ce Hester, fata-maimuţă, râdea şi se uita cum Magnus, cel mai urât om din lume, încerca să-şi înveţe câinele să facă pe mortul. Stubs, cel mai mic om din lume, stătea în poala Belindei, femeia cu două trupuri şi un singur cap, ţinând în mâinile lui mărunte o carte cu coperte cartonate. Hester dădu cu ochii de Lilly şi o strigă, invitând-o să li se alăture. Fetiţa zâmbi, scutură din cap şi merse mai departe.
Nu ştia din ce motiv, dar îşi dorea să fie mai degrabă în preajma animalelor, decât a oamenilor. Nu putea descrie ce simţea pentru necuvântătoare sau de ce avea o nevoie atât de puternică să le vadă, fiindcă nici ea însăşi nu pricepea. Dar era unul dintre motivele pentru care se încumetase să iasă pentru prima oară neînsoţită. Poate că
animalele o atrăgeau fiindcă ele înţelegeau cum e să fii ţinut sub lacăt, fără niciun control asupra a ceea ce o să se întâmple în continuare. Poate pentru că pisica ei era singura fiinţă care n-o dezamăgise niciodată. Sau poate că dragostea pentru necuvântătoare făcea parte din fiinţa ei, aşa cum piciorul stâng îi era uşor întors către interior, degetele îi erau lungi şi subţiri, iar pielea, albă ca zăpada.
Oricare ar fi fost pricina, în clipele acelea, singurul lucru care o interesa pe Lilly era să vadă puiul de elefant şi celelalte animale.
Când ajunse în sfârşit, la cortul destinat lor, încetini, cuprinsă
brusc de nesiguranţă. Dacă cineva urma să ţipe la ea pentru că se afla
139
acolo? Dacă aveau să-i ceară să plece şi să nu se mai întoarcă? Apoi, îşi aminti că aproape toţi îşi terminaseră treaba şi se odihneau pentru a doua zi, relaxându-se în vagoanele trenului şi în corturile deschise, căutând să scape de căldură. Exista speranţa ca, la ora aceea, să nu fie nimeni în menajerie.