— Cred că mânzul e prea mare, răspunse Claude. Ori asta, ori e altceva în neregulă.
Medicul intră în boxă, îşi suflecă mânecile şi pipăi burta lui Blue.
Apoi o ocoli, se duse în spatele ei, îngenunche şi îi dădu coada la o parte.
— Unul dintre picioarele din faţă ale mânzului e prea în spate.
Trase de micuţa copită şi o lăsă să se retragă în interior, strecurându-şi degetele pe lângă ea.
— E ok, Blue, spuse, cu glas liniştitor. O să fie bine. Mai rezistă
doar puţin.
Încet, îşi vârî mâna în pântecele iepei, aşteptă o clipă, apoi îşi împinse cu grijă braţul înăuntru, aproape până la cot. Blue se încordă
şi gemu.
— Ţine-i picioarele din spate! îi zise el lui Claude.
Bătrânul se aşeză în poziţia potrivită, iar Fletcher se uită cu seriozitate la Julia.
— Crezi că poţi să-i ţii capul?
Ea încuviinţă.
— Aşază-te între creştetul şi greabănul ei şi apuc-o bine de lateralele grumazului, pe sub coamă, zise Fletcher. O să fie dureros, aşa că s-ar putea să încerce să se ridice în picioare, iar noi trebuie s-o ţinem jos. Nu-ţi face griji, n-o s-o răneşti.
Julia ocoli capul lui Blue şi se lăsă în genunchi lângă gâtul acesteia.
— Gata? întrebă Fletcher.
— Da, zise Claude.
Julia dădu încă o dată din cap şi pe frunte îi apărură broboane de sudoare. Fletcher îşi împinse şi mai mult braţul, iar trupul lui Blue înţepeni de durere. Iapa începu să mârâie, să gâfâie şi să geamă.
151
— E în regulă, îi şopti Julia, ţinându-i gâtul cu ambele mâini. O să
fie bine. Încercăm să te ajutăm.
Fletcher făcu o grimasă şi căută mai adânc. Pipăi parcă o veşnicie, până când spuse în sfârşit:
— L-am prins!
Şi începu să tragă încet. Blue se încordă şi sforăi zgomotos, umflându-şi nările. Puţin câte puţin, braţul lui Fletcher ieşi complet, ţinând în pumn cea de-a doua copită a mânzului. Deodată, Blue se înmuie, epuizată.
— Daţi-i drumul! le porunci Fletcher lui Claude şi Juliei.
Tânăra îşi ridică mâinile, iar Claude eliberă picioarele din spate ale iepei. Încă ţinând strâns cea de-a doua copită a fătului, Fletcher o apucă pe prima cu cealaltă mână şi trase.
— Hai, Blue, împinge! strigă el.
Pântecele iepei se contractă când aceasta îşi săltă capul şi împinse, în vreme ce medicul trăgea. Picioarele din faţă ale mânzului ieşiră
până la genunchi, iar Claude rupse placenta albă în care erau înfăşurate şi o trase la o parte, astfel încât Fletcher să le poată apuca mai bine. Apoi ieşi la iveală şi capul mânzului, moment în care Blue se înmuie iar. Fletcher continuă să tragă, în vreme ce Claude îndepărtă mai mult din învelişul alb ce acoperea ochii şi gura puiului.
— Haide, Blue! şopti Julia. Hai că poţi!
Iapa dădu din cap, stomacul i se contractă iar şi, în cele din urmă, Fletcher scoase mânzul cu totul. Îl lăsă din mâini şi se ridică, în timp ce Claude dădea deoparte restul placentei. Mânzul ud stătea întins pe paie, cu lateralele corpului zvâcnind, cu capul plecat, cu gâtul lipsit de vlagă. Era negru ca smoala, asemenea lui Blue, cu „şosete” de un alb perfect, ce urcau până la jumătatea distanţei între copite şi genunchii micuţi. Însă i se vedeau coastele, arăta pe jumătate lihnit şi nu se mişca. Julia înghiţi în sec şi îngenunche pe paie, convinsă că
mânzul trăgea să moară.
Bonnie Blue şi puiul ei zăceau spate în spate, amândoi neclintiţi, cu excepţia unor grăbite şi superficiale înghiţituri mari de aer. Julia îşi auzea bătăile inimii vuindu-i în cap, de parcă venele ar fi stat să-i explodeze. Nu se simţea în stare să respire, să vorbească ori să se mişte. Cum putea să se întâmple aşa ceva? Cum puteau caii aceia
152
frumoşi, o mamă şi nou-născutul ei, să piară? Spre groaza şi uimirea ei, Fletcher şi Claude păreau netulburaţi. Dacă asta însemna să deţină
ferma Blackwood, atunci nu voia să aibă niciun amestec.
Fletcher se uită între picioarele din spate ale puiului.
— E o mânză.
Julia privi spre bărbat şi aşteptă veştile proaste, uluită de detaşarea lui. Era medic veterinar, pregătit să salveze animalele bolnave şi rănite. De ce stătea pur şi simplu cu mâinile în sân? Apoi, spre surprinderea ei, mânza se rostogoli pe burtă şi săltă capul, cu picioruşele ei lungi întinse ca nişte puieţi. Însă, chiar şi dacă ar supravieţui, se gândea Julia, cum ar putea vreodată să se ridice pe asemenea membre scheletice? Părea imposibil. Capul iepşoarei se clătina precum al unui moşneag, ca şi cum animalul ar fi aruncat o primă şi ultimă privire asupra lumii. Julia nu putea să rabde. Se uită la Blue, care încă zăcea pe o parte, cu ochii închişi. Oh, Doamne, nu şi tu! Lacrimi fierbinţi se prelinseră pe obrajii tinerei.
În clipa aceea Blue îşi săltă capul, se răsuci pe burtă şi îşi strânse picioarele sub ea. Mânza îşi ridică mai sus căpşorul ud, aruncă o privire către mama ei şi înaintă încet printre paie, chinuindu-se să se apropie. Blue îşi întoarse privirea spre ea şi necheză. Mânzişoara înaintă încă un pic, cu fiecare strădanie devenind puţin mai puternică. Şi atunci, Julia recunoscu privirea din ochii celor două, acea privire pe care o studiase de atâtea ori între mame şi fiice, acea privire care lumina chipurile de afecţiune şi recunoaşterea iubirii necondiţionate. Răsuflarea i se opri în piept.
