— Ei bine, domnişoară Blackwood, zise Fletcher, zâmbindu-i. Cum o cheamă pe noua ta mânză?
Până şi Claude surâdea.
Julia îşi acoperi gura cu mâna, ca să-şi înăbuşe un suspin. În mod miraculos, Blue şi mânzişoara ei erau tefere.
153
Capitolul 13
Lilly
1937
Lilly stătea întinsă pe patul ei din vagonul înăbuşitor de încins, cu ochii pierduţi în beznă, ascultându-le pe celelalte femei din spectacolele secundare cum mormăie şi sforăie în somn. Era dezvelită, cu cămaşa de noapte ridicată până la coapse şi părul lung îngrămădit pe pernă, deasupra capului. Trenul se oprise cu câteva ore în urmă, iar Lilly era cu circul de suficientă vreme, încât să ştie că
mirosul de şuncă, ouă, cartofi prăjiţi şi cafea tare însemna că
înaintaşii (prima secţiune a trenului care ajungea într-un oraş) deja instalaseră cortul-cantină. Salahorii ridicau tabăra, tatăl lui Cole (pe care-l chema Hank) şi restul muncitorilor de la menajerie hrăneau animalele cu fân şi grâne, iar bucătarii se pregăteau să servească
prima masă a zilei – pregătită cu carne, legume, făină, lapte, zahăr şi unt livrate chiar în acea dimineaţă – sutelor de lucrători şi artişti angajaţi de „cel mai uluitor spectacol de pe Pământ” al fraţilor Barlow.
În ciuda faptului că interiorul vagonului de dormit semăna cu un cuptor şi că salteaua ei cu păr de cal era plină de cocoloaşe, Lilly se simţea recunoscătoare pentru amândouă. De patru ani dormea alături de celelalte femei şi asta datorită lui Glory. Căci, atunci când fata împlinise doisprezece ani, Glory îi ceruse lui Merrick să aleagă: ori o lăsa pe Lilly să se mute, ori avea să-l părăsească. Lilly ştia că
Glory procedase astfel ca s-o apere, dar nu crezuse niciodată că o să
meargă. La început, femeia a încercat să-l convingă pe Merrick că e o problemă care ţine de intimitate. Dar pe atunci Lilly deja îşi petrecuse doi ani de zile pe canapea, ascultându-i cum discută, se ceartă şi râd în dormitor. Prima oară când îi auzise făcând sex, îşi acoperise capul cu o pernă şi plânsese, convinsă că Merrick o chinuia pe Glory, dar prea îngrozită, ca să facă ceva în privinţa asta. În dimineaţa următoare, când femeia ieşise din dormitor şi văzuse îngrijorarea de pe chipul fetiţei, o asigurase că ea şi Merrick doar se jucaseră şi că nu
154
păţise nimic. Apoi, într-o după-amiază, Lilly i-a prins goi, iar Glory a avut cu ea „discuţia” despre păsări şi albine. După aceea, Lilly a început să-şi vâre capul sub pernă în fiecare noapte, pentru orice eventualitate. Aşadar, când Glory i-a spus lui Merrick că-şi face griji fiindcă Lilly i-ar putea surprinde făcând ceva „necuviincios”, bărbatul a râs. Era deja prea târziu pentru asta.
După aceea, însă, Glory şi-a făcut bagajele şi, cu ochii plini de lacrimi, s-a oprit în uşa vagonului, iar Merrick i-a surprins pe toţi, lăsând-o pe Lilly să se mute. Continua s-o supravegheze îndeaproape, ameninţând-o c-o alungă dacă face vreo boacănă şi vorbindu-i de parcă ar fi fost un obiect, nu o persoană, dar fata nu mai era o victimă
regulată a abuzurilor lui fizice. Pe vremea când locuia alături de el, cea mai mică scăpare sau vorbă greşită îl scotea din sărite, iar bărbatul obişnuia să păstreze controlul cu ajutorul insultelor, al dosului palmei şi, uneori, al pumnilor. Lilly încercase s-o convingă pe Glory să plece odată cu ea, însă, din nu se ştie ce motiv, femeia refuzase. Jumătate dintre artiştii spectacolelor de umplutură spuneau că Glory stătea cu Merrick, deoarece credea că poate să-l schimbe, în vreme ce restul ziceau că stătea cu el, deoarece îl salvase pe fratele ei, Viktor, de la o viaţă petrecută într-un azil.
După mutare, Lilly o întreba pe Glory aproape în fiecare zi dacă se simte bine. Uneori femeia părea fericită şi se purta ca şi cum n-ar fi păţit nimic, alteori părea tristă şi distantă. În zilele în care era tăcută, se farda mai mult ca de obicei sau îşi pieptăna altfel părul, ca să
ascundă vânătăile. Până la urmă, Lilly şi-a dat seama că Glory îl iubea pe Merrick, în pofida felului în care acesta o trata. Şi, din păcate, fata ştia cum e să ţii la cineva care se poartă urât cu tine. Chiar şi după tot ce-i făcuseră mama şi tati, faptul că nu răspunseseră niciodată iubirii ei încă îi frângea inima.
Curând aveau să se trezească toţi, iar celelalte artiste din vagon (Dolly, cea mai frumoasă grasă din lume, CeeCee, vrăjitoarea de şerpi, Hester, fata-maimuţă, şi Penelope, cântăreaţa pitică) urmau să se dea jos din paturile lor, întrebându-se una pe alta în ce oraş se aflau în acea zi. La urma urmei, era uşor de uitat, având în vedere că, în fiecare sezon, Circul Fraţilor Barlow parcurgea câte douăzeci şi patru de mii de kilometri şi avea câte o sută cincizeci de reprezentaţii.
155
Lilly ştia cu certitudine două lucruri. Că ajunseseră pe undeva prin Pennsylvania şi că, atunci când Merrick urma să se întoarcă după
săptămâna petrecută în căutarea de locuri noi pentru spectacole, avea să fie, din nou, pornit împotriva ei. Chiar şi în clipa de faţă, deşi Lilly apărea de şase ani în spectacolele de umplutură şi era una dintre principalele atracţii, banii pe care-i câştiga ea intrau în buzunarul lui Merrick. El era şeful şi tutorele ei, care nu-i datora decât un pat şi trei mese pe zi. Fata ceruse de sute de ori să fie plătită la fel ca toţi ceilalţi artişti, însă bărbatul îi amintea de fiecare dată că putea să se descotorosească de ea cu aceeaşi uşurinţă cu care o cumpărase.
De data asta, însă, Lilly urma să aibă necazuri pentru că refuzase un rând de localnici sau, cum le spunea şi ea acum, mocofani. Iar aşa ceva nu se făcea. Nu te băgai între Merrick şi partea lui, mai ales când reprezentai unul dintre cele mai importante numere ale lui: Spiritista Albinoasă. Ca să nu mai spunem că încălcase regula de aur:
„spectacolul trebuie să continue”.
Merrick născocise planul cu Spiritista Albinoasă, după ce-l convinsese pe domnul Barlow că mocofanii erau mai interesaţi de Dina, jumătatea de fată vie, şi de Mabel, femeia cu patru picioare, decât de prinţesa de gheaţă de pe o altă planetă. Iar Alanei îi plăcuse atât de mult conceptul, încât voise să ajute şi-l înduplecase pe domnul Barlow să-i dea lui Lilly un cort al ei.
La început, fata crezuse că o să-i fie mai bine în rolul Spiritistei Albinoase, decât în expoziţia de ciudăţenii, unde mocofanii se holbau, o şicanau şi o scuipau, pruncii plângeau de frică, iar bătrânelele încercau s-o împungă cu bastoanele. Copii şi adulţii deopotrivă aruncau în ea cu floricele de porumb, alune sau mere caramelizate pe jumătate mâncate, râzând când o vedeau ferindu-se şi strigând atunci când ceva o nimerea. Iar când Merrick o „scotea în faţă”, pentru a-i ademeni pe mocofani să intre în cort, femeile îi atingeau faţa, beţivii o apucau de piept, iar adolescenţii o trăgeau de părul lung până la brâu. Mai mulţi încercaseră să i-l smulgă cu totul.
Dar, după primele câteva săptămâni în noul său număr, Lilly a ajuns să urască faptul că oamenii credeau că era o spiritistă veridică şi să se simtă oribil, când îi vedea pe mocofani despărţindu-se de banii lor munciţi din greu, în speranţa de a primi veşti de la câte o rudă
156
decedată, ajunsă „pe lumea cealaltă”. Unii erau atât de disperaţi, încât o plăteau cu bijuterii ori cu ceea ce păreau a fi ultimii lor dolari.
Sigur, erau multe falsuri în spectacolele de umplutură (pruncul-diavol, sirena din Fee Gee, femeia cu două capete), însă asta n-o făcea să se simtă mai bine. Aproape că nu mai putea să îndure întâlnirea zi după zi cu nenumărate chipuri îndurerate, toate privind-o cu nădejde şi entuziasm, rugându-se să afle câte ceva despre mamele, taţii, iubiţii sau copiii morţi.
Câtă vreme trecuse de când primul mocofan neştiutor intrase în cortul Spiritistei Albinoase şi ceruse să ia legătura cu o persoană
dragă, trecută în nefiinţă? Doi ani? Trei? Parcă ar fi fost o sută. Când se gândea la asta, stând întinsă în patul ei, singură cu propriile gânduri, sufletul i se umplea de durere. Dar se lupta cu ea şi o împingea înapoi în adâncul inimii, alungând-o din minte. Era mai bine să fie amorţită.
Şi totuşi. Şi totuşi. Nu era amorţită. Se simţea ca un leu ori un elefant, un animal închis în cuşcă şi silit să dea reprezentaţii. La început, şi-a susţinut numărul după acelaşi program ca restul spectacolelor de umplutură, însă cozile au devenit tot mai mari, aşa că unii dintre mocofani pierdeau de bunăvoie o parte din ce se întâmpla în cortul mare, ca s-o vadă. Acum, cortul ei era deschis toată
ziua, de când se descuiau porţile şi până la coborârea cortinei, cu două pauze scurte pentru odihnă şi mâncare. La sfârşitul acelor lungi zile, emoţiile ei secau şi singurul lucru care o făcea să se simtă mai bine era să-şi petreacă timpul în menajerie.
Dacă ar fi fost după ea, Lilly ar fi muncit alături de Hank la îngrijirea taurilor, curăţând boxele, umplând găleţile cu apă şi mâncare, dându-le bunătăţi şi mângâindu-le trompele, acestea fiind cele mai mici şi poate singurele alinări pe care elefanţii aveau să le găsească la circ. Dresorii şi artiştii pretindeau că iubesc animalele, dar imediat după terminarea spectacolelor, le închideau în grajdurile şi cuştile lor, uitând de ele până la următoarea reprezentaţie. Sigur, animalele erau hrănite şi adăpostite, iar un medic veterinar le consulta dacă se răneau sau se îmbolnăveau, însă Lilly şi Cole erau singurii care vorbeau cu ele, care se jucau cu ele şi le ofereau dezmierdări suplimentare. Şi asta în fiecare seară.
157
Seara trecută, când i-a povestit lui Cole că alungase coada de mocofani, el a implorat-o să se ascundă în vagonul lui, până când Merrick avea să se mai potolească. Dar Lilly a refuzat. N-ar fi fost corect să-l implice şi pe el. Cole era cel mai bun prieten al ei, lucru pe care-l ştiau şi-l acceptau toţi, poate pentru că relaţia lor începuse pe vremea când amândoi erau copii. Însă, asta însemna că, dacă Merrick n-ar fi găsit-o pe Lilly în vagonul ei, primul loc în care ar fi căutat-o ar fi fost vagonul lui Cole. Acum se gândea dacă nu cumva făcuse o greşeală. Poate că ar fi trebuit să primească oferta lui Cole. Cel puţin ar fi fost şi el acolo ca s-o apere.
O parte din ea spera că nimeni nu avea să-i spună lui Merrick, dar ştia prea bine cum stăteau lucrurile. Oricine ar fi ascuns informaţia ar fi dat la rândul său de necaz. Apoi mai era şi Viktor, a cărui loialitate rămânea de partea lui Merrick, indiferent cât de rău s-ar fi purtat acesta cu sora lui, Glory. Toţi o avertizaseră pe Lilly de-a lungul anilor să nu-l vorbească niciodată de rău pe Merrick în faţa lui Viktor şi să
