Omul a scuturat din cap.
— Am venit ca să-i spun că-mi pare rău. Habar n-am avut ce urma să facă mama ei.
Lilly a încremenit. Nu. Nu putea fi.
— Vă rog, a zis ea, brusc cuprinsă de ameţeală. Închideţi doar ochii şi eu voi încerca să…
— Vreau să ştie că mă bucur pentru eliberarea ei şi sper că e fericită.
Lilly s-a lăsat pe spătarul scaunului, cu inima gata să-i explodeze.
Nu ştia ce să zică. Trebuia să fie o coincidenţă. Pur şi simplu trebuia.
Apoi bărbatul şi-a tras în jos fularul, iar ea a sărit în picioare.
— Ce cauţi aici? i-a strigat.
Preţ de o năucitoare secundă, s-a întrebat dacă nu cumva el era o fantomă. Poate că într-adevăr murise, după ce mama o scosese din pod. Poate că femeia nu minţise cu ani în urmă, când spusese că soţul ei era „pe ducă”. Cu picioarele moi ca apa, Lilly s-a tot îndepărtat de el, până când s-a izbit cu spatele de peretele cortului. Mărgelele au zornăit lângă pânză.
— Ce vrei?
— Vreau să ştii că-mi pare rău. Şi că n-am încetat să te iubesc.
Fata şi-a lipit pumnul de stomacul care i se zvârcolea.
— T-te-am aşteptat. Am crezut că o să mă cauţi.
Cu chipul întunecat, el şi-a lăsat ochii în pământ.
— Ştiu. Şi nu te învinovăţesc dacă mă urăşti. Dar am făcut tot ce-am putut.
Ochii lui Lilly s-au umplut de lacrimi.
— Ai încercat să mă găseşti?
161
Bărbatul a clătinat din cap.
— Mama ta nu m-ar fi lăsat niciodată să te aduc înapoi acasă.
Fata şi-a strâns în pumni marginile fustei şi s-a luptat să păstreze un ton calm.
— De ce ai fi ascultat-o pe ea, după tot ce mi-a făcut?
El a strâns din buze şi a fixat-o cu privirea, însă n-a zis nimic.
— Eşti tatăl meu, a continuat Lilly. Ar fi trebuit să mă aperi.
— Ştiu şi-mi pare rău. Mama ta m-a silit…
Lui Lilly nu-i venea să-şi creadă urechilor. Ce soi de tată îşi lasă
soţia să-i ţină fata sub cheie şi s-o vândă circului?
— Ce te-a silit? l-a întrebat ea, cu glasul repezit din pricina furiei.
S-o alegi pe ea în locul meu?
Auzind acestea, Pierre a ieşit din spatele şifonierului.
— Ce se întâmplă? a întrebat el. Eşti bine, Lilly?
Fata şi-a şters lacrimile de pe faţă, zăpăcită, mânioasă şi supărată
pe ea însăşi, fiindcă plângea. Tatăl ei nu merita să ştie c-o afectase atât de mult.
— Da, sunt bine.
Pierre şi-a ridicat ochii către bărbat.
— Cred că ar trebui să plecaţi, domnule! i-a spus el cu hotărâre.
— Vreau doar să vorbesc cu ea, a replicat tatăl ei. Vreau să explic…
— Nu! a zis Lilly. N-ai dreptul să explici nimic. Ai avut ocazia. Au trecut şase ani şi acum vii să mă cauţi? Pentru ce? Ca să-ţi speli conştiinţa? E prea târziu.
A arătat cu degetul către ieşire.
