Dr. Thorn a dat din cap şi şi-a notat ceva în carnet. Următoarea întrebare a pus-o fără să-şi ridice privirea.
— Clara, crezi că tatăl tău complotează împotriva ta?
Clara a pufnit.
— Nu, a răspuns ea, scuturând din cap. A complota este un cuvânt prea puternic. Tata crede că trimiţându-mă aici îmi va da o lecţie. Nu este de acord cu bărbatul pe care-l iubesc. Crede că, atunci când mă
voi întoarce acasă, o să fiu de-acord cu planurile lui.
Dr. Thorn a pus creionul jos. Şi-a scos ochelarii, s-a frecat la ochi, apoi şi-a pus mâinile, încrucişate, pe masă şi s-a uitat la Clara, cercetându-i minuţios faţa.
— Uneori, a spus el cu voce caldă, când suntem neliniştiţi sau supăraţi, ne imaginăm unele lucruri. Tatăl tău mi-a spus că l-ai acuzat că l-a ucis pe fratele tău.
— Nu-i adevărat! a spus ea. Fratele meu s-a sinucis pentru că era convins că nu mai are pentru ce trăi. Tata l-a distrus şi mama a lăsat să se întâmple aşa ceva.
— Îi consideri pe părinţii tăi responsabili pentru moartea fratelui tău?
— Ar fi putut proceda altfel, a spus ea. În schimb, ei au exagerat, cum fac de obicei. În loc să lămurească lucrurile, cum fac părinţii normali, ei l-au alungat, au scăpat de el!
— Şi, acum, tu crezi că vor să scape şi de tine.
— 47 —
— Nu asta vreau…
Clara s-a oprit şi a încercat să-şi domolească bătăile inimii, dându-şi brusc seama că vorbele ei puteau fi răstălmăcite şi întoarse împotriva ei.
— S-a-ntâmplat ceva? a spus dr. Thorn, ridicând din sprâncene.
Ea a scuturat din cap.
— De ce nu termini ce spuneai? a întrebat el.
Ea şi-a privit mâinile, simţind cum ochii i se umplu de lacrimi.
— Nu mă asculţi, a spus ea. Auzi numai ce vrei să auzi. Îmi răstălmăceşti cuvintele şi mă faci să par instabilă.
— Pari a fi foarte suspicioasă cu oamenii, a spus el. Cu părinţii tăi, cu bărbatul cu care ei vor să te căsătoreşti. Chiar şi cu mine.
— Doctore, cum te-ai simţi dacă rolurile ar fi inversate? Nu ai încerca să te explici şi să ceri să fii eliberat, dacă ai fi perfect sănătos la cap?
Dr. Thorn şi-a închis carnetul de note şi şi-a pus ochelarii la ochi.
— Pacienţii de la Aşezământul Long Islans au voie să plece numai cu un permis de la mine sau la cererea celui care a cerut internarea, în cazul acesta, a tatălui tău.
— Deci, ce s-ar întâmpla dacă îmi fac, pur şi simplu, valiza şi plec?
Dacă o iau pe aleea de acces şi ies, pur şi simplu, pe poartă?
Dr. Thorn a zâmbit şi a pufnit, parcă înăbuşindu-şi râsul.
— Cred că poţi încerca, a spus el. Dar Aşezământul Long Island are paisprezece acri şi e drum lung până la poarta din faţă. N-ai ajunge prea departe până ce te-ar opri cineva. În afară de-asta, poarta este încuiată şi am văzut cât e de mare cufărul pe care l-ai adus cu tine.
Nu cred că-ţi va fi prea uşor să-l scoţi din camera ta, mai mult, să-l cobori pe scări şi să străbaţi pajiştile cu el.
Clara s-a îmbujorat. Îi stătea pe buze să-i spună că nu dă doi bani pe cufărul de voiaj. Va pleca fără el, dacă va trebui. Dar şi-a dat seama că el îi putea interpreta furia în alt mod, ca pe o dovadă a „sănătăţii ei precare”.
Prima greşeală pe care o făcuse în ziua în care se certase cu tatăl ei fusese făcutul bagajului. Ar fi trebuit să plece din birou, să-şi ia haina şi să iasă din casă, chiar atunci. Ar fi trebuit să fugă în secunda în care-l auzise pe tatăl ei spunându-i locotenentului să aducă un
— 48 —
doctor. În schimb, ea se grăbise să ajungă în camera ei şi începuse să-şi pună lucrurile în voluminosul cufăr de voiaj, uitând că trebuia să-l care singură pe scări în jos, că nu vor fi chemaţi nici hamalul, nici şoferul să i-l care până la maşină. În definitiv fugea, nu pleca într-o călătorie în străinătate. Numai că, atunci, nu gândise limpede, panica o împiedicase să raţioneze coerent. Ştia doar că trebuia să-şi ia cu ea cât mai multe lucruri, pentru că, dacă pleca, tot ce îi rămânea pe lumea asta erau hainele din cufăr şi rochia de pe ea.
Când se gândea acum la asta, se mustra amarnic că fusese aşa de proastă. Ştia că poliţia putea ajunge la ei acasă în câteva minute, pentru că Ruth chemase poliţia de multe ori – când nu-şi găsea colierul de perle, când îi lipseau sfeşnicele din salon, când dispărea setul englezesc de ceai favorit. De fiecare dată, poliţiştii ajungeau şi stăteau de vorbă, calm, cu Ruth, în timp ce ea mărşăluia de colo-colo prin casă şi se văita, convinsă că servitorii furau. Apoi servitoarele, majordomii şi şoferii limuzinelor erau aliniaţi şi chestionaţi ca nişte infractori de drept comun. În cele din urmă, totul avea o explicaţie logică: colierul lui Ruth alunecase în spatele măsuţei de toaletă, sfeşnicele erau în cămară aşteptând să fie lustruite, serviciul de ceai fusese pus în alt dulap. După ce Ruth îşi dădea seama că preţioasele ei lucruri erau acolo, le mulţumea poliţiştilor pentru că veniseră aşa de repede. Între timp, Clara făcea tot ce putea să le ceară scuze servitorilor.
Dacă şi-ar fi amintit măcar cât de repede ajungea poliţia în loc să
fie ca Ruth şi să-şi facă griji pentru „lucrurile” ei, Clara ar fi avut şansa să dispară. Când tatăl ei a venit cu locotenentul, cu doi poliţişti şi cu un doctor în camera ei, cufărul de călătorie era aproape plin, dar posibilitatea de a scăpa se spulberase. Henry le-a poruncit oamenilor să închidă cufărul şi să-l ducă de-acolo, cu unica lui fată cu tot. Îşi amintea încă faţa roşie şi ochii sălbatici ai tatălui ei. Gesticula ca şi cum ordona să fie scos din casa lui un criminal.
— Care este problema? a întrebat locotenentul.
— A făcut tot felul de acuzaţii oribile, a spus Henry, scuturând din cap. Mă tem că şi-a pierdut minţile.
— Nu-i adevărat! a spus Clara. Eu…
Henry s-a uitat la doctor, implorându-l din priviri.
— 49 —
