"Ce a lăsat în urmă ei" de Ellen Marie Wiseman🌄🌄

Clara

Aşezământul pentru Boli Nervoase Long Island1 ianuarie, 1930

La două luni şi jumătate după cearta cu părinţii, Clara stătea la fereastra strâmtă, cu şase ochiuri, a camerei ei de la etajul trei al vilei Norton, privind împrejurimile Aşezământului pentru Boli Nervoase Long Island. Era dimineaţă devreme, în Ziua de Anul Nou, o dimineaţă cu nori gri, ameninţători pe cerul iernatic. Fusese furtună

toată noaptea, aproape viscol, şi totul era înveşmântat în alb. Copacii din păduricea de cedri erau încovoiaţi sub greutatea zăpezii apoase şi apa învolburată a pârâului din apropiere era de culoarea pietrelor de mormânt. Îngrijitorul curăţa cu lopata zăpada de pe alei, adus de spate, cu pălăria roşie săltându-i în sus şi-n jos, în timp ce el clădea mormane de zăpadă din ce în ce mai înalte. Un plug pentru zăpadă

mic şi negru curăţa aleea principală, lamele lui se înălţau şi coborau ca aripile unei viespi uriaşe, iar zgomotul motorului şi hârşâitul lamelor făceau să vibreze geamurile subţiri ale ferestrelor. Vântul se oprise, în cele din urmă, dar o dată la câteva minute cerul se deschidea din nou şi lăsa pe pământ vârtejuri de fulgi mari de zăpadă.

Stăpânindu-şi lacrimile, Clara se întreba unde se va afla fix peste un an. Se imagina trăind împreună cu Bruno, crescându-şi împreună

copiii, scăpată, în sfârşit, de sub autoritatea părinţilor. Dar pentru asta trebuia, mai întâi, să iasă din Aşezământul Long Island. Trebuia să-l convingă pe dr. Thorn că fusese lipsită de libertate în mod abuziv. Până acum, nimic nu funcţionase. Doctorul prefera să-l creadă pe tatăl ei.

Măcar se simţea uşurată că fuseseră anulate plimbările matinale.

Era bucuroasă nu numai pentru că nu trebuise să iasă în zăpadă şi în frig, ci şi pentru că-şi petrecuse dimineaţa în baie, vomitând, prima criză de greaţă matinală lăsând-o slăbită şi tremurând de epuizare. Şi-a trecut mâna peste abdomen, simţind cum copilul aşteptat creşte în

— 44 —

ea. Din fericire, nimeni nu-şi dădea seama că e însărcinată privind-o, dar ea simţea umflătura mică, fermă de sub buric. Era sigură că e fetiţă. De peste o săptămână, în fiecare noapte, visa un copilaş cu rochie roz de dantelă, cu buclele negre ale lui Bruno, care se uita la ea cu ochi ciocolatii. Pentru moment, Clara înghiţi nodul din gât, surprinsă de dragostea copleşitoare pe care i-o purta deja copilului ei nenăscut.

Asta a făcut-o să se gândească la mama ei, Ruth. Oare, însărcinată

fiind cu primul ei născut, Ruth îşi pusese mâna pe burta care tot creştea, făgăduind să-şi iubească şi să-şi protejeze copilul toată viaţa, indiferent ce se va-ntâmpla? Sau circumferinţa crescândă a burţii era o povară pentru firea ei mondenă? Tânjise oare după ziua în care-şi va putea ţine, în sfârşit, în braţe pruncul nou născut şi-i va putea săruta fruntea micuţă, frumos mirositoare, sau dorise să scape mai repede de sarcină, să dea copilul unei doici şi să-şi vadă mai departe de viaţa ei? Clara credea că ultima variantă era cea adevărată. Altfel, cum se putea ca o mamă iubitoare, care şi-a alăptat copilul, să se transforme într-o femeie egoistă care nu dă doi bani pe ce li se întâmplă odraslelor ei?

Clara a alungat din minte imaginea mamei ei, ştiind că încercarea de a o înţelege pe femeia care o adusese pe lumea asta nu va schimba nimic. S-a întors şi s-a aşezat pe patul îngust, şi-a pus un pulover pe ea, uitându-se la scrisoarea nedeschisă de pe birou. Era de la tatăl ei, a doua pe care o primise de când, cu două luni în urmă, fusese internată la Aşezământul Long Island, în ciuda faptului că ea scrisese zilnic, implorând să fie eliberată. Plicul alb se afla acolo de o oră, de când Clara se întorsese de la micul dejun. Îl luase în mână de douăzeci de ori, ezitând să-l deschidă, apoi îl pusese la loc, de fiecare dată, nedesfăcut.

Prima scrisoare de la Henry, primită la o săptămână după ce Clara sosise aici, a informat-o că şederea la Aşezământul Long Island era spre binele ei, că era temporară, adică până când doctorii o vor pune din nou pe picioare. Dar, pe măsură ce săptămânile treceau fără alte veşti, Clara începuse să-şi facă griji că tatăl se răzgândise şi că va rămâne mai mult timp în aşezământ decât crezuse la început. Acum, viitorul îi putea fi decis de scrisoarea tatălui ei şi spera că părinţii îi

— 45 —

vor permite să se întoarcă acasă. Când James va afla că ea purta copilul altui bărbat, va anula căsătoria. Părinţii o vor repudia şi o vor arunca în stradă. Dar orice era mai bine decât asta. Orice era mai bine decât să stea închisă într-un spital de nebuni, chiar dacă era unul de lux.

Camerele de la Aşezământul Long Island erau calde şi curate, terenurile din jur era bine întreţinute. Şi personalul era agreabil, în cea mai mare parte. Pacienţii îşi mâncau cina cu tacâmuri de argint şi veselă de porţelan şi se relaxau în saloane cu canapele Louis XV.

Tratamentul consta în odihnă, relaxare, mâncare bună, aer curat şi activităţi precum ciclismul şi tenisul pe iarbă. Şi, desigur, sesiuni de terapie. Dar nu era nicio îndoială că era acolo împotriva voinţei ei.

După prima sesiune de terapie, a doua zi după sosire, îl întrebase pe dr. Thorn ce s-ar întâmpla dacă ar încerca să plece.

— De ce vrei să pleci? a întrebat-o el, privind-o peste ochelarii cu rame rotunde.

Era înalt şi slab ca un ogar, cu un măr al lui Adam uriaş, care se mişca în sus şi-n jos în gâtul lui ca un peşte în ciocul unui pelican.

— Pentru că nu am nevoie să fiu aici, a spus Clara. Nu este nimic în neregulă cu mine.

— Înţeleg, a spus dr. Thorn, mâzgălind ceva pe carnetul de notiţe.

Atunci, de ce crezi că ai ajuns la Aşezământul Long Island?

Clara stătea pe un scaun de lemn cu gleznele încrucişate sub scaun şi cu mâinile în poală. Şi-a înfipt unghiile în palme, încercând să pară

calmă.

— Tata nu este obişnuit să-i opun rezistenţă. El crede că femeile trebuie să fie doar văzute, nu şi ascultate. Acesta este modul lui de a mă reduce la tăcere, de a încerca să dovedească faptul că mă poate controla. Încearcă să mă forţeze să fac ceva ce eu nu vreau să fac.

— Nu este treaba părinţilor să facă tot ce-i mai bine pentru copiii lor?

— Ba da, răspunsese ea. Este. Dar el nu face ceea ce e cel mai bine pentru mine! Încearcă să mă facă să mă căsătoresc cu un leneş, bun de nimic…

A tăcut o clipă, cu stomacul zbătându-i-se, îngrijorată că spusese prea multe.

— 46 —

— Ce v-a zis tata despre mine? De ce m-a trimis aici?

— A spus că ai avut un fel de leşinuri. Se teme că nu gândeşti limpede.

— Este absurd, spusese ea. Pur şi simplu, nu poate accepta adevărul.

— Şi care este adevărul, Clara?

— Adevărul este că părinţilor mei le pasă mai mult de bani şi de putere decât de copiii lor.

— Am impresia că eşti foarte furioasă pe ei, pentru că te-au trimis aici.

Clara şi-a îndreptat spinarea.

— Bineînţeles că sunt furioasă! a spus ea, ridicând vocea. Tu n-ai fi în locul meu?