— Nicio problemă, a spus infirmiera, zâmbind. Ai vrea să mergem puţin afară? Avem un pic de timp înainte prânz şi s-ar putea să fie ultima zi caldă, înainte de venirea iernii. Pajiştile sunt frumoase.
Infirmiera se uita ba într-o parte, ba în cealaltă a culoarului ca şi cum s-ar fi temut să n-o audă cineva. Clara a scuturat din cap.
— Nu vreau decât să fiu puţin singură.
— Eşti sigură? a întrebat infirmiera. Afară străluceşte soarele şi este aşa de cald că nici nu ai nevoie de pulover. Mâine o să se facă frig şi…
Clara a oftat şi umerii i-au căzut. Dacă nu se poate altfel, măcar să
înveţe cărările din jurul Aşezământului Long Island şi să găsească
singură o ieşire. A dat din cap şi au pornit înapoi pe culoar, luând-o apoi spre casa scării. Infirmiera a început să coboare prima, apoi s-a oprit, după patru trepte. Sora McCarn urca scările.
— Oh, a făcut infirmiera spre Clara. Lasă. Poate ieşim altă dată.
S-a-ntors şi a luat-o grăbită înapoi pe scară. Clara a urmat-o.
— Soră Yott! a strigat în urma lor sora McCarn, călcând apăsat pe trepte în sus.
Umerii infirmierei Yott s-au lăsat în jos. S-a oprit şi a aşteptat, privind nemulţumită. Sora McCarn le-a ajuns din urmă şi şi-a pus o mână-n şold, cu fruntea încruntată.
— Unde te duceai? Treaba ta era s-o duci pe această pacientă
înapoi în camera ei.
— O duceam afară, a spus infirmiera Yott. Să ia puţin aer proaspăt.
Sora McCarn s-a uitat la Yott, scrâşnind din dinţi.
— Nu iei tu decizii cu privire la ce-i mai bine pentru un pacient, a spus ea. Du-o imediat în camera ei!
Infirmiera Yott şi-a plecat ochii.
— Da, doamnă.
— Încearcă să nu uiţi că nu eşti doctor, a spus sora McCarn. Ai face bine să iei exemplu de la mine. Sunt la Aşezământul Long Island de
— 52 —
peste douăzeci de ani şi respect întotdeauna ordinele doctorului, în detaliu!
— Îmi cer scuze, a spus infirmiera Yott şi faţa i s-a făcut purpurie.
Sora McCarn a scuturat din cap şi a plescăit dezaprobator din limbă.
— Este a doua oară când îţi atrag atenţia. Ai grijă cum te porţi, soră Yott!
Clara a înghiţit în sec şi a făcut un pas înainte.
— Dr. Thorn i-a ordonat să mă ducă afară, a spus ea. I-am spus doctorului că mă simt un pic izolată şi el m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să mă plimb un pic pe-afară.
Sora McCarn s-a uitat lung la Clara, cu gura pungă. Clara i-a înfruntat privirea. În cele din urmă, sora McCarn s-a uitat la infirmiera Yott.
— Este adevărat? a întrebat ea.
Infirmiera Yott a dat din cap. Sora McCarn a strâns din buze şi o venă albastră a început să-i pulseze pe frunte. Se străduia să nu-şi piardă cumpătul.
— Duceţi-vă, a spus ea, arătând cu mâna spre casa scării. Mai aveţi zece minute până la prânz. Ai grijă ca pacienta să ajungă la timp în sala de mese. Dacă întârzie, tu răspunzi.
A scuturat din cap cu dezgust şi a luat-o pe coridor. Infirmiera Yott i-a zâmbit Clarei.
— Îţi mulţumesc, a spus ea. Jur că are ceva cu mine.
Asta s-a întâmplat în urmă cu zece săptămâni. Parcă trecuseră zece ani.
Acum, Clara a întins mâna după scrisoarea de pe măsuţă. Când o văzuse, de dimineaţă, îi sărise inima din piept, sperând că era de la Bruno. După multă aşteptare, îi răspunsese la scrisorile ei zilnice.
Apoi a văzut scrisul oficial al lui Henry pe plic şi a căzut înapoi pe pat, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Nu-şi putea închipui de ce Bruno nu-i răspundea. La început, şi-a făcut griji că scrisorile ei fuseseră, cumva, interceptate. Dar nu avea sens. Le-a dus singură şi le-a pus în cutia poştală încuiată. După ce prima lună a trecut fără niciun cuvânt, a început să se trezească scăldată în transpiraţii reci, panicată că s-a întâmplat ceva rău. Tatăl ei era un tiran ahtiat după putere, asta-i
— 53 —
sigur. Dar nu ar merge atât de departe încât să scape de Bruno, nu-i aşa? Pentru un moment, i-a trecut prin minte că Bruno a uitat de ea.
Poate că relaţia lor n-a însemnat nimic pentru el. Poate că ea a fost doar o femeie într-un lung şir de alte femei. Dar nu. A fost mult mai mult decât atât. A fost mult mai mult. Era sigură de-asta. Totuşi, prefera să şi-l imagineze pe Bruno cu altă femeie în locul imaginii care o bântuia în fiecare noapte: Bruno plutind alături de fratele ei William cu faţa în sus pe râul Hudson.
A făcut un pas înapoi de lângă măsuţă şi şi-a acoperit gura cu degetele, făcându-i-se brusc rău de la stomac, cu toate că scăpase de greaţă, mâncând la micul dejun numai pâine prăjită. Era sigură că, după trei luni de tăcere, tatăl ei nu-i scrisese pentru a-i transmite salutări. Crăciunul şi Anul Nou veniseră şi trecuseră şi nu primise nici măcar o felicitare. Oare va ieşi în sfârşit din locul acesta sau va fi obligată să rămână acolo?
A tras adânc aer în piept şi a luat iarăşi scrisoarea în mână, jurând să o deschidă de data asta. Şi-a muşcat buza şi a rupt plicul. Degetele îi tremurau în timp ce despăturea singura foaie de hârtie ivorie, cu însemnele tatălui ei. A lăsat plicul să cadă pe podea şi a ridicat scrisoarea tremurând.
