A traversat un podeţ de lemn peste albia secată a unui pârâu, apoi a luat-o pe aleea care ducea spre păduricea de pini. În stânga ei, un stol de gâşte de Canada scormoneau în pământul acoperit de
— 6 —
buruieni, cu gâturile încovoiate deasupra sânzienelor, ca nişte bastoane negre. La câţiva metri de marginea drumului, într-un cuib făcut din papură şi răcovină, zăceau trei boboci de gâscă gri-gălbiori, cu gâturile întinse în afara cuibului, pe iarbă. Izzy a rămas nemişcată, privindu-i. Ochii bobocilor erau deschişi, dar nu se mişcau. S-a apropiat, trăgând cu ochiul la păsările adulte de pe pajişte. Oricât de mult s-a apropiat de cuib, bobocii au rămas în aceeaşi poziţie, nemişcaţi ca o piatră de râu. Izzy a înghiţit în sec, simţind că gâtlejul îi ia foc. Bobocii erau fie morţi, fie pe moarte.
A îngenuncheat şi a luat unul în mână, întorcându-i trupul moale şi fără vlagă cu pieptul în sus, l-a pipăit sub aripi şi la stomac, să vadă
dacă nu cumva este rănit. I-a mişcat gâtul şi picioarele pentru a verifica dacă avea oase rupte. Nu avea niciun semn de lovitură şi burtica acoperită cu puf îi era caldă, încă. Apoi bobocul de gâscă a clipit. Era încă viu. Poate că erau bolnavi, otrăviţi cu chimicale sau medicamente de la Willard, depozitate necorespunzător. Izzy i-a luat în mână şi pe ceilalţi doi boboci, nu a găsit niciun semn de vătămare şi i-a pus la loc în cuib.
S-a întrebat, preţ de o clipă, dacă Peg i-ar permite să-i ia acasă, să-i îngrijească. Apoi şi-a amintit că animalele sălbatice se însănătoşeau mai repede dacă erau lăsate în pace. Poate că mama lor se va întoarce şi-şi va da seama ce nu este în regulă. Izzy s-a ridicat şi şi-a continuat drumul, cu ochii plini de lacrimi. S-a uitat peste umăr, în speranţa că
părinţii bobocilor vor apărea. Din fericire, nu fuseseră răniţi. Apoi, pe neaşteptate, bobocii au sărit din cuib şi au luat-o la sănătoasa pe câmp, în timp ce mama lor se grăbea spre ei prin iarbă, chemându-i.
Izzy a zâmbit şi şi-a şters lacrimile, surprinsă de faptul că gâştele făcuseră pe moartele.
Oftând a uşurare, şi-a continuat drumul spre păduricea de pini. Pe o latură a drumului, în mijlocul câmpului, se afla o clădire de patru etaje înclinată, cu ferestrele sparte acoperite cu bare de fier, cu acoperişul căzut, cu olanele verzi şi bârnele de lemn distruse, acoperite de mucegai negru. Arăta de parcă ar fi căzut din cer sau ca o corabie scoasă din mare şi aruncată la o mie de kilometri distanţă
de ţărm. Pe cealaltă parte a drumului era o pajişte plină de morminte cu monumente din fontă, înclinate spre stânga şi spre dreapta, ca
— 7 —
nişte dinţi strâmbi şi înnegriţi. Izzy a simţit un gust amar. Era cimitirul Willard. A făcut stânga-mprejur şi s-a grăbit spre uriaşele clădiri principale care ţineau de Chapin Hall – saloanele pacienţilor.
Ieşirile de incendiu ale secţiilor erau în interiorul unor cuşti de sârmă ghimpată, ferestrele murdare erau acoperite cu bare groase şi din pervazurile putrezite se scurgea un fel de nămol negru care şiroia pe pereţii de cărămidă. Cele mai multe uşi şi ferestre fuseseră blocate pe dinăuntru, ca şi cum amintirile celor petrecute acolo n-ar fi trebuit să mai vadă niciodată lumina zilei. Izzy a simţit un frison. Câţi pacienţi suferiseră şi muriseră în acest loc înspăimântător?
În acel moment, cineva a strigat-o, scoţând-o din visare. S-a întors şi a văzut-o pe Peg alergând în direcţia ei, cu un zâmbet larg pe chip.
Din clipa în care o întâlnise pe noua ei mamă adoptivă, aceasta îi amintise de o hipiotă din anii ’60. Şi astăzi era la fel. Peg purta o salopetă de dril şi o bluză înflorată genul gypsy, iar părul îi era o claie cârlionţată care fâlfâia liberă în vânt.
— Ce loc uluitor! a spus Peg. Nu ştiam că este aşa de mare!
— Este mare, asta-i sigur, a răspuns Izzy, încercând s-o spună pe un ton agreabil.
— Ai văzut hangarul pentru bărci şi docul? a întrebat Peg. Acesta este locul în care, în octombrie 1869, a sosit cu vaporul cu abur prima pacientă a azilului Willard. O chema Mary Rote şi era o femeie diformă, dementă, care stătuse în lanţuri, fără pat şi haine, într-o celulă dintr-un azil pentru săraci din Columbia County, timp de zece ani. În aceeaşi zi, au mai sosit la acest doc trei bărbaţi, toţi în lanţuri.
Unul dintre ei era ţinut într-un fel de ţarc, ca acelea în care se ţin puii de găină.
Izzy a privit înspre dig. În dreapta docului se afla un hangar cu două etaje, cu ferestrele sparte şi cu ţigle lipsă, ca o faţă umană
zdrobită, cu pleoapele căzute.
— Ce barbarie! a spus ea.
— Păi chiar era, a spus Peg. Dar pentru asta a fost construit Willard. S-a dorit a fi un loc pentru nebunii incurabili care ocupau spaţii în adăposturile pentru săraci şi în închisori. La câteva zile de la sosirea lor în noul azil, noii pacienţi erau îmbăiaţi, îmbrăcaţi, hrăniţi şi – de obicei – se odihneau liniştiţi în saloane.
— 8 —
— Aşadar, oamenii erau trataţi bine aici?
Faţa lui Peg s-a întunecat.
— La început, da, aşa cred. Dar, în timp, Willard a devenit supraaglomerat şi condiţiile s-au deteriorat. Din nefericire, aproape jumătate dintre cei cincizeci de mii de pacienţi de la Willard au murit aici.
Izzy şi-a muşcat obrazul pe interior, voind să întrebe dacă poate aştepta în maşină. Atunci, Peg a zâmbit şi a luat-o de mână.
— Haide! spuse ea, şi privirea i se lumină. Unul dintre foştii angajaţi vrea să ne arate ceva în atelierul dezafectat. Cred că e ceva important şi nu vreau să ratezi.
Izzy a oftat în sinea ei şi a urmat-o pe mama ei adoptivă de-a lungul aleii principale spre atelier, încercând să găsească o scuză
pentru a nu intra. Nu i-a venit nicio idee. Nimic care să nu pară
prostie sau nebunie. Şi nu voia ca Peg să creadă despre ea că era nebună. Cu o vară înainte, când ajunsese acasă la Peg şi Harry, era sigură că şi ei vor fi ca toţi ceilalţi părinţi adoptivi, care-i luau pe copii pentru bani şi serviciu cu program lejer. Harry era directorul artistic al muzeului de stat şi Izzy avea senzaţia că nu câştigau mulţi bani.
Dar, din fericire, de această dată se înşelase. Noii ei părinţi adoptivi erau de fapt oameni normali, dornici să-i acorde libertatea necesară
unei tinere, atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional. În casa cu trei etaje a lui Peg şi a lui Harry, din Interlaken, ea avea propria ei cameră care dădea spre lac, cu TV, DVD şi computer. I-au spus că de ea depindea să le câştige încrederea. Era pentru prima dată când cineva îi pasase mingea, fără ca, mai întâi, să o judece. Şi acum, pentru prima dată după mult timp, Izzy simţea că viaţa ei este normală.
Şi totuşi, uneori, noua situaţie i se părea prea bună pentru a fi adevărată. În străfundul minţii ei, ştia că va apărea ceva sau cineva şi va da totul peste cap. Acesta era modul în care funcţiona viaţa ei.
Apoi şi-a amintit că peste două zile va fi prima ei zi de şcoală la noua ei şcoală şi stomacul i s-a făcut ghem. Mereu îi era greu să fie eleva cea nouă.
Cu cât se apropiau de atelier, cu atât gâtul şi pieptul lui Izzy deveneau mai fierbinţi. Ca şi mama ei, avea ochi albaştri-argintii, păr
— 9 —
negru şi tenul alb. Când se enerva, gâtul şi pieptul i se acopereau de pete roşii. Simţea cum pielea i se brăzdează de urme. Când era afară
pe pajiştile azilului, era una. Dar acum urma să intre într-una dintre clădiri. Simţi nevoia imperioasă de a fugi, iar inima i-o luă razna. Face parte din slujba mea, şi-a spus. Nu are nicio legătură cu mine sau cu mama. În plus, e timpul să renunţ la spaimele astea copilăreşti. Şi-a strâns părul lung în vârful capului şi l-a prins într-un nod, lăsând briza să-i răcorească gâtul.
