— E-n regulă, i-a spus Bruno Clarei.
A zâmbit şi şi-a îndreptat atenţia spre Henry.
— Câştig destul pentru a avea propriul meu apartament, domnule Cartwright. Am fost deja promovat şef de echipă.
— Şi unde este acest apartament? a întrebat Henry.
— Pe Mulberry Street, domnule, a răspuns Bruno.
— În Little Italy? a întrebat Henry.
— Da, domnule, a răspuns Bruno.
Henry a mormăit în barbă, apoi şi-a trecut o mână peste mustaţă.
— Fiica mea este obişnuită cu luxul, a spus el. Crezi că eşti în stare să ai grijă de ea cum trebuie dintr-un salariu de hamal în port?
— Poate că nu, domnule, a răspuns Bruno. Dar îmi croiesc drum în sus şi…
— Îţi croieşti drum în sus spre ce? Aspiri să devii cizmar ca tatăl tău? Fiica mea nu poate trăi din mila mea pe vecie, ştii bine. Sper că
nu contezi pe asta.
Claire l-a privit uimită pe Bruno, cu inima bătându-i ca o nicovală
în piept. Lui Bruno i-a căzut faţa şi se uita ţintă la masă, cu tâmplele pulsându-i intens. Dar şi-a întors privirea numai pentru o clipă. Fără
să-i scape nimic, şi-a înălţat bărbia şi l-a privit pe tatăl ei în ochi.
— Cu tot respectul datorat, domnule, fiica dumneavoastră mi-a spus că, înainte de a intra în afacerea cu banca, aţi vândut pantofi pentru a vă câştiga existenţa. Foarte posibil, chiar pantofii pentru care tatăl meu a devenit faimos. Moretti Salvatore?
Spre surpriza Clarei, tatăl ei s-a albit. S-a lăsat pe spate în scaun şi şi-a dres glasul.
— N-am auzit de numele ăsta.
— 29 —
— Poate pentru că acolo unde aţi lucrat se vindeau numai pantofi cu preţ redus, domnule? a spus Bruno. Pantofii tatălui meu se vând numai în magazine specializate scumpe.
Clara şi-a muşcat buza, încercând să-şi înăbuşe râsul. Nu mai văzuse pe nimeni să-l facă pe tatăl ei să se enerveze. Dar amuzamentul ei n-a durat mult. Ar fi trebuit să ştie că nimeni nu-l putea face de râs pe Henry Cartwright şi scăpa aşa, pur şi simplu.
— Dacă tatăl tău a fost un designer faimos de pantofi, a spus Henry, ce cauţi tu aici, în America, lucrând la docuri pentru ca să ai ce mânca?
Bruno a strâns din buze şi s-a îmbujorat. Apoi şi-a dres glasul şi a spus:
— Tata a murit anul trecut. Unchiul meu şi fratele mai mare au preluat afacerea. Din nefericire, este mult adevăr în zicala care spune să nu amesteci afacerile cu familia. Eu şi fratele meu nu ne-am înţeles. Pentru a nu ne certa, eu am renunţat la afacere. În plus, eu am visat dintotdeauna să trăiesc în America. Am venit aici să-mi dovedesc că pot. Ştiu că pot reuşi de unul singur, pentru că sunt puternic şi hotărât, exact ca tatăl meu.
Henry s-a lăsat pe spate în scaun, cu braţele încrucişate.
— Bine, a spus el. Cred că trebuie să-ţi dovedeşti mai întâi ţie că
poţi şi apoi să vii aici şi să mi-o dovedeşti mie. Pentru că, până acum, nu sunt deloc impresionat.
Clara a lăsat să-i cadă lingura de argint în farfuria de porţelan cu margine aurită, provocând un clinchet. Şi-a împins scaunul în spate şi s-a ridicat în picioare.
— Îmi cer scuze, Bruno, a spus ea. Iartă-mă că te-am făcut să treci prin situaţia asta. Habar n-am avut că părinţii mei sunt aşa de închişi la minte. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi încercat niciodată să vă fac cunoştinţă. Trebuia să fi cinat în apartamentul tău, cum facem de obicei vineri seara.
Ruth şi-a pierdut suflul şi chipul i-a pălit. Şi-a dus o mână la gât, în timp ce dădea din buze, ca un peşte care-şi dă duhul.
— Nicio problemă, a spus Bruno. Înţeleg perfect. Tatăl tău este îngrijorat…
— Nu, a spus Clara. Crede-mă, e prea târziu pentru orice
— 30 —
înţelegere. Te rog, hai să plecăm, acum.
Bruno s-a ridicat, iar Clara a ocolit masa şi l-a luat de mână. Fără să
privească înapoi, l-a condus afară din sufragerie. În urma lor, Henry striga şi înjura, cerându-i Clarei să facă stânga-mprejur şi să vină
înapoi, imediat. Clara nici nu l-a băgat în seamă.
Asta se-ntâmplase cam cu aproape o lună în urmă. Trei zile mai târziu, părinţii îi spuseseră despre aranjamentele de căsătorie cu James. Din acel moment, i se interzisese să iasă din casă. Nu ştia dacă
Bruno o căutase, pentru că nu avusese voie să răspundă la uşă sau la telefon şi slujnica fusese instruită să nu-i spună cine venise să o viziteze. Acum, în birou, mama se uita lung la ea.
— Te rog, poartă-te cu respectul pe care-l merit, a spus Ruth. Ştii că niciodată nu mi-am dorit altceva decât ce este mai bine pentru tine. Vreau să te căsătoreşti cu James pentru că este un bărbat cumsecade.
