— 323 —
de discutat?
Izzy s-a aşezat; bătăile inimii prindeau viteză. Peg şi-a încrucişat mâinile pe masa de bucătărie, a tras adânc aer în piept şi l-a dat afară
treptat. Şi-a dres glasul şi a-nghiţit în gol, ca şi cum n-ar fi ştiut de unde să-nceapă. Un fior îngheţat de tristeţe s-a răsucit în pieptul lui Izzy. Am ajuns şi în punctul ăsta, s-a gândit ea. Urmează să-mi spună
că a venit vremea să plec de la ei, pentru că nu-şi mai permit să mă ţină
aici. Îşi vor cere scuze şi-mi vor spune că au ţinut să-mi organizeze opetrecere de ziua mea, ca să-mi pot aminti ceva frumos în legătură cuei.
— Ştiu că este probabil prea curând după moartea mamei tale, a spus Peg. Dar eu şi Harry am tot vorbit despre asta de ceva timp încoace. Am făcut deja toate demersurile şi… ei… depinde de tine…
dar…
S-a uitat la Harry, pentru încurajare. Harry a ocolit masa, ştergându-şi palmele pe pantaloni.
— Ne-am dat seama că, de-acum, eşti o persoană adultă, a spus el.
Aşadar, s-ar putea să crezi că nu-i o idee bună. Dar noi…
S-a aşezat lângă Peg şi a luat-o de mână.
— Am vrea să te adoptăm, Izzy. Ştim că poate te gândeşti că nu ai nevoie… vreau doar să spun că ne-ar face sincer plăcere să fim părinţii tăi.
Izzy a rămas cu gura căscată. Rămăsese fără cuvinte. Peg i-a luat mâna în mâna ei.
— Noi te iubim şi vrem să-ţi fim mereu alături, a spus Peg, cu voce tremurătoare. Ai încă o mulţime de hotărâri de luat în viaţa ta, decizii prea grele pentru a le lua singură. Ne-ar plăcea să te-ajutăm şi să te vedem la facultate, pentru a-ţi descoperi întregul potenţial, indiferent care e acesta. Şi când te vei căsători…
Ochii lui Peg s-au umplut de lacrimi şi a strâns-o mai tare de mână
pe Izzy.
— Harry ar fi onorat să te conducă la altar. Şi ne-ar plăcea să fim bunici, într-o bună zi.
Izzy şi-a lipit strâns buzele; barba a-nceput să-i tremure. A deschis gura să spună da, să le spună că i-ar plăcea să fie fiica lor mai mult decât orice pe lumea asta, dar era total blocată.
— 324 —
— Ce spui, copilă? a întrebat Harry.
Izzy a dat din cap, zâmbind. Peg a scos un sunet ascuţit şi şi-a acoperit gura cu mâinile. Stăteau cu toţii acolo, îmbrăţişându-se. Izzy şi-a-nchis ochii din care curgeau şiroaie de lacrimi, întrebându-se cum era posibil ca inima ei să fie pe punctul să explodeze de prea multă bucurie, după ce fusese plină de atâta amărăciune. I-a strâns şi mai tare în braţe pe Peg şi pe Harry, iar braţele lor puternice i-au alungat îngrijorările şi temerile.
— Ne-ai făcut foarte fericiţi, a spus Peg, trăgându-şi nasul.
În chiar acel moment, a bătut cineva în uşa de la bucătărie.
— Intră! a spus Harry.
Alex şi Ethan au intrat în încăpere, cu braţele pline de cadouri.
— La mulţi ani! au spus ei, în acelaşi timp.
În spatele lor, Clara şi Susan au intrat braţ la braţ, amândouă
surâzătoare.
— 325 —
Nota autoarei
Cât timp am scris Ce a lăsat în urma ei, m-am bazat pe următoarele cărţi: The Lives They Left Behind: Suitcases from a State Hospital Attic, de Darby Penney şi Peter Stastny; Ten Days in a Mad-House, de Nellie Bly; şi Women of the Asylum: Voices from Behind the Walls 1840-1945, de Jeffery L. Geller şi Maxine Harris.
Cu toate că aceste cărţi menţionate m-au ajutat să-mi imaginez condiţiile din azilurile de nebuni, romanul meu nu este un roman istoric. Este perspectiva mea asupra unei internări forţate.
Personajele din acest roman sunt în totalitate fictive. Dar câteva dintre locurile descrise, inclusiv Aşezământul Long Island şi Willard State, sunt reale. Chapin Hall, pavilioanele alăturate şi anexele au existat. La Willard au existat, de asemenea, saloane separate: Pinii, Arţarii, Sunnycroft şi Edgemere, fiecare cu propria sufragerie, bucătărie, birou de supraveghere şi sala cazanelor. Este, de asemenea, important să remarc că, pentru reuşita intrigii, tratamentul şi terapiile pacienţilor au fost prezentate ca folosindu-se fie mai devreme, fie mai târziu decât era cazul, de fapt. Utica Crib, o cuşcă de lemn cu lacăt, a fost folosită începând cu 1887. Terapia cu şocuri de insulină a fost introdusă în 1935. Terapia cu şocuri electrice a fost introdusă în 1938. Şi, în sfârşit, psihologii nu au fost folosiţi în azilurile de stat decât după 1960.
— 326 —
Mulţumiri
Încă o dată, este o mare bucurie să le fiu recunoscătoare celor care m-au ajutat, sprijinit şi au crezut în mine, de-a lungul acestei călătorii uimitoare.
Înainte de toate, acest roman n-ar fi ajuns să fie scris dacă n-ar fi existat opera lui Darby Penney şi Peter Stastny, autori ai romanului Vieţile pe care le-au lăsat în urmă: Valize dintr-un pod de spital de stat.
Cartea voastră mi-a dat ideea şi mi-a deschis ochii spre lumea cutremurătoare a azilelor de nebuni din trecut. Îi sunt în mod special îndatorată lui Darby Penney pentru că şi-a făcut timp să răspundă la întrebările mele despre Willard State şi despre cum era viaţa femeilor din anii 1930. Sper că vei ierta orice inadvertenţă istorică şi orice licenţă creativă pe care-am folosit-o.
