Şi-a lipit mâinile cu unghii îngrijite şi şi le-a sprijinit de marginea mesei, oftând. Admit că, în tinereţe, nu voiam să ştiu nimic despre mama mea adevărată. Gândul că a fost bolnavă mental mă îngrozea.
Când am mai îmbătrânit, mi-am dat seama cât de mult mi-a infuenţat deciziile această teamă. Mama mea adoptivă n-a înţeles niciodată de ce n-am dorit să mă căsătoresc şi să am copii. Dar n-am ştiut cum să-i explic că am făcut asta pentru că îmi făceam griji…
— Că vei transmite urmaşilor genele mamei tale, a spus Izzy.
— Exact, a spus Susan, cu o undă de neîncredere în voce. Habar n-am ce fel de ADN este în sângele meu. Şi mi-a fost frică să-l întreb pe tatăl meu. În cea mai mare parte a timpului, el a fost grijuliu, dar, uneori, se enerva cam repede. Când am crescut destul de mare pentru a pune întrebări, s-a-nfuriat grozav, avertizându-mă să nu mai deschid niciodată subiectul despre mama mea. Şi pe mama mea adoptivă n-o puteam întreba, pentru că ea i se supunea întotdeauna.
— 310 —
Nu voiam s-o supăr sau să-i rănesc sentimentele. Era foarte fragilă, fizic şi emoţional.
— Încă mai vrei să afli lucruri despre mama ta reală? a-ntrebat Peg. Chiar dacă acestea nu se potrivesc cu cele pe care ţi le-a spus tatăl tău?
Chipul lui Susan s-a făcut palid, ochii i s-au fixat pe chipul lui Peg.
Chiar atunci a apărut chelneriţa, cu ceaiul pentru Susan, şi a pus pe masă un ceainic alb, o ceşcuţă pentru ceai şi o farfurioară plină cu felii de lămâie; apoi a-nceput să caute în şorţ după carneţel şi creion.
Izzy a mormăit nemulţumită în sinea ei.
— Ne mai laşi numai câteva minute, te rog? a spus Peg.
Chelneriţa şi-a dat ochii peste cap şi a plecat de la masa lor.
— Nu înţeleg, a spus Susan. De unde ştiţi voi detalii despre mama mea?
Peg a continuat să explice poziţia pe care-o ocupa la muzeu şi să
descrie proiectul Willard şi sarcina lui Izzy de a cataloga conţinutul valizelor şi cuferelor de voiaj. Când Peg a spus că li s-a permis accesul la dosarele pacientelor, ochii lui Susan s-au căscat de uimire. S-a aplecat în faţă, cântărind fiecare cuvânt.
— Izzy ştie multe lucruri despre mama ta, a spus Peg. Chiar mai multe decât ştiu eu. S-a simţit obligată să te întâlnească, să-ţi spună
adevărul despre ce li s-a-ntâmplat părinţilor tăi.
Susan s-a albit şi s-a lăsat pe spate.
— Părinţii mei? a-ntrebat ea, încruntându-se. Tata nu ştia cine a fost tatăl meu biologic.
Izzy a tras adânc aer în piept.
— Îmi pare rău, a spus ea. Dar nu-i adevărat. Dr. Roach ştia totul.
— Ce vrei să spui prin totul? a-ntrebat Susan. Te rog, spune-mi ce ştii tu.
— Mai întâi, a intervenit Peg, vreau să ştii că eu nu cred că tatăl tău adoptiv a avut intenţia să-i facă ţie şi mamei tale biologice vreun rău. În vremea aceea, tratamentul pentru nebunie era diferit, la fel şi definiţia celor bolnavi mental. El a făcut numai ce alţii aşteptau de la el să facă în acele vremuri. În ceea ce priveşte motivele internării tatălui tău real la azil, nu putem fi sigure.
— Vrei să spui că şi tatăl meu adevărat a fost la Willard? a întrebat
— 311 —
Susan, în timp ce bărbia îi tremura.
Şi-a lipit strâns buzele şi a-nceput să clipească, pentru a-şi opri lacrimile.
— Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am ascultat instinctele şi n-am făcut niciodată copii!
— Nu, a spus Izzy, scuturând din cap. Nu aşa stau lucrurile.
S-a-ntins peste masă şi şi-a pus mâna peste mâna lui Susan, surprinsă de nevoia de a încuraja o persoană pe care abia o cunoscuse. Cu cealaltă mână, a scos o fotografie din poşetă.
— Permite-mi să-ţi arăt ceva.
A împins fotografia alb-negru peste masă.
Aceştia sunt Clara Elizabeth Cartwright şi Bruno Moretti, a spus ea, cu vocea gâtuită. Părinţii tăi. Şi, crede-mă, nu erau nebuni deloc.
Susan s-a-ntins în faţă şi a luat fotografia cu degetele-i tremurânde.
— Ce frumoşi sunt, a spus ea, cu vocea plină de respect, teamă şi uimire.
Şi-a acoperit buzele cu mâna care continua să-i tremure.
— Le semeni întru totul, a spus Peg.
— Bruno a-ncercat s-o scoată pe Clara de la Willard, a spus Izzy.
Atunci l-au internat.
— De ce-ar fi făcut aşa ceva? a-ntrebat Susan.
