— În mintea mea, n-am fost sigură, dar în străfundul inimii mele am ştiut, a spus Clara.
După un minut care nu se mai sfârşea, Clara i-a dat drumul lui Susan şi şi-a şters chipul. S-a întors la scaunul ei; îşi târşâia papucii pe dalele podelei.
— Vino şi stai cu mine, i-a spus ea lui Susan.
Susan şi-a tras un scaun lângă ea şi i-a luat mâna-n mâna ei.
— Am încercat să aflu mai multe despre tine, a spus ea, trăgându-şi nasul. Dar a fost aproape imposibil. Habar n-aveam dacă mai eşti încă în viaţă sau…
Clara a mângâiat-o pe Susan pe obraz, îndepărtându-i lacrimile cu degetele-i subţiri.
— Gata, gata, a spus ea. Acum suntem împreună. Este tot ce contează. Ştiam că va veni ziua aceasta. Este singurul lucru care m-a
— 319 —
făcut să merg înainte în toţi aceşti ani.
— Şi tata? a-ntrebat ea. Trăieşte?
Clara a scuturat din cap, cu ochii-n lacrimi.
— Bruno a-ncercat să mă salveze, a spus ea. Am făcut un plan de evadare şi urma să te găsim apoi pe tine. Aproape c-am reuşit, dar ne-au prins chiar înainte de-a evada. Bruno s-a-ntors să-ncerce să-l salveze pe bărbatul care ne-a ajutat şi un gardian l-a lovit în cap. N-a… n-a supravieţuit.
— Îmi pare aşa de rău, a spus Susan cu voce frântă.
— Nu, a spus Clara, înghiţindu-şi hohotele de plâns. Eu sunt cea căreia trebuie să-i pară rău. Dacă aş fi acceptat ce voiau părinţii mei, Bruno n-ar fi fost ucis, iar tu şi cu mine am fi fost împreună în toţi aceşti ani.
Susan i-a strâns mâna Clarei.
— E-n regulă, a spus ea. N-aveai de unde să ştii ce-ntorsătură vor lua lucrurile.
— Vreau să ştii că dacă ar fi stat în puterea mea, te-aş fi păstrat, a spus ea. Dar ei…
Clara a făcut o pauză; nu-şi putea stăpâni tremurul bărbii şi al buzelor.
— Willard nu era un loc potrivit pentru un copil. Dar m-am gândit la tine în fiecare zi. Am continuat să cred că, într-o bună zi, voi fi liberă. Că, într-un fel sau altul, te voi găsi. N-aş fi încetat niciodată să
te caut. Aş fi scotocit tot pământul…
A lăsat capul în jos; lacrimile-i picurau de pe vârful nasului. Susan a luat-o-n braţe.
— Ştiu, a spus ea, frecându-i spatele. N-a fost vina ta. Acum, că
suntem împreună, putem recupera timpul pierdut. Trebuie să privim înainte.
Clara şi-a şters nasul.
— Da, a spus ea cu voce frântă. Ai dreptate.
Apoi s-a tras înapoi şi s-a uitat cercetător la chipul fiicei ei.
— Dar trebuie să mai ştiu ceva. Ai fost adoptată? Ai avut o viaţă
fericită?
Susan a dat din cap, zâmbind printre lacrimi.
— Da, a spus ea. Am fost adoptată. Şi, cea mai mare parte a vieţii
— 320 —
mele, am fost fericită.
Susan i-a aruncat o privire lui Peg. Mai înainte, le spusese lui Peg şi lui Izzy că, dacă femeia de la sanatoriu era într-adevăr mama ei, nu voia să-i spună despre dr. Roach. Nu avea niciun sens să retrăiască
trecutul. Ar fi fost prea trist, iar Clara suferise destul.
— Şi te-au numit Susan, a spus Clara.
— Susan Clara, a spus Susan.
— Eu ţi-am dat numele Beatrice, a spus Clara, zâmbind. Beatrice Elizabeth Moretti.
— Îmi place mult, a spus Susan.
Clara s-a uitat la Izzy.
— Cum îţi voi mulţumi vreodată că mi-ai redat fiica? a spus ea.
