Izzy a zâmbit şi-a ridicat din umeri.
— A fost ceva ce am simţit nevoia să fac neapărat, a spus ea.
— Trebuie să fii grozav de mândră de ea, i-a spus Clara lui Peg.
Peg a prins-o pe Izzy cu braţul pe după umeri.
— Chiar sunt, a spus ea.
În momentul acela, a intrat în cameră infirmiera şi s-a uitat la Clara, cu fruntea încruntată de grijă.
— Ce se-ntâmplă aici? Clara, te simţi bine?
— Sunt bine, a spus Clara. Mai bine decât am fost de mult, mult timp. Soră Jennie, aş vrea să ţi-o prezint pe fiica mea, Susan.
Infirmiera a rămas cu gura căscată şi ochii holbaţi. Susan s-a ridicat în picioare şi-a scuturat din cap.
— Mă bucur să te cunosc.
— Ţi-am spus că am o fiică, a zis Clara. Dar nu m-a crezut nimeni.
Asta-i povestea vieţii mele.
A chicotit, cu ochi sclipitori.
În timp ce Izzy îi dădea Clarei restul fotografiilor şi scrisorile către Bruno, Susan a-ntrebat-o pe infirmieră despre starea de sănătate a Clarei. După câteva minute, a-ngenuncheat lângă Clara.
— Sora Jennie spune că o duci destul de bine cu sănătatea, a spus ea.
— Aşa cred, a spus Clara. Cu excepţia faptului că sunt bătrână şi ţeapănă şi mai uit câte ceva, când şi când.
— Bine, a spus Susan. Ce-ai zice dac-ai veni să locuieşti cu mine?
— 321 —
Am o casă mare, veche, nu departe de-aici, cu o grădină uriaşă şi doi câini. Nu e nimic sofisticat, dar e acasă.
Clarei au început să-i tremure buzele.
— N-am avut parte de un cămin adevărat de şaizeci şi şase de ani, a spus ea, cu voce mică.
— Bine, atunci, a spus Susan. Casa mea este casa ta, dacă-ţi va plăcea să fie. Sunt şi eu la pensie acum, aşa că voi fi în permanenţă
acolo, să am grijă de tine.
Clara a zâmbit, cu ochi scânteietori.
— Mi-ar plăcea asta mai mult decât orice pe lume, a spus ea.
— 322 —
Capitolul 26
Izzy
Joi, după şcoală, Izzy se grăbea spre bucătărie; îi lăsa gura apă cu gândul la faimoşii biscuiţi cu ciocolată ai lui Harry, care stăteau pe masă, sub un capac de sticlă. Abia aştepta să-şi toarne un pahar cu lapte şi să-nfulece trei-patru biscuiţi. Harry făcea biscuiţi în fiecare săptămână şi ea nu-şi putea aminti să fi gustat vreodată ceva aşa de delicios. Şi-a lăsat cărţile pe băncuţa de după uşă, şi-a pus haina-n cuier şi a-nţepenit brusc, pe loc. Cumva, cu toate lucrurile care se petrecuseră în ultimele două săptămâni – funeraliile mamei ei, convorbirea cu domnişoara Trench, prima întâlnire cu Ethan, găsirea Clarei şi a fiicei acesteia – uitase ce zi era astăzi.
Peg şi Harry stăteau lângă insula din bucătărie, cu zâmbete largi pe chipuri. În loc de biscuiţi, un tort de ciocolată ornat cu trandafiri roz şi albi trona pe masă, cu optsprezece lumânări aprinse, care se reflectau în ochii lui Peg şi ai lui Harry. Zeci de baloane roz şi violet pluteau lângă tavan, cu sforile spiralate atârnând ca o ploaie pastelată. Peg şi Harry au început să cânte „La mulţi ani!” şi Izzy a izbucnit în lacrimi. Nu-şi putea aminti când cineva o sărbătorise, când i se cântase „La mulţi ani!” Ce ironie că aceasta era aniversarea de care se temuse cel mai tare.
— Pune-ţi o dorinţă! a spus Peg.
— Bine, a spus Izzy, cu faţa-n flăcări.
Şi-a dat părul spre spate şi a suflat în lumânări.
— I-am spus lui Peg c-ar trebui s-aşteptăm până după cină ca să-ţi cântăm, a spus Harry. Dar ea n-a mai avut răbdare. A vrut să-ţi facă o surpriză.
— Vă mulţumesc, a spus Izzy. Nu trebuia să cumpăraţi tort.
— Ba da! a spus Peg.
A dat ocol mesei şi-a îmbrăţişat-o pe Izzy.
— Şi mai avem şi alte surprize.
S-a dus la masă şi-a tras scaunul de sub ea.
— Dar, mai înainte, nu vrei, te rog, să te aşezi, pentru că avem ceva
