— Clara, a spus ea. Soţia doctorului Roach a insistat ca fetiţa să
aibă ceva de la mama ei.
— Aşadar, ce s-a-ntâmplat după ce Bruno şi Clara s-au întâlnit de Ziua Sfântului Valentin? a-ntrebat Izzy. Şi-au petrecut restul zilelor la Willard? Au găsit căi pentru a fi împreună, cum ai spus tu?
Domnişoara Trench şi-a şters nasul cu batista.
— Ei, a făcut ea. Mai bine o-ntrebi chiar pe Clara despre chestia asta. Certificatul ei de deces lipseşte din dosar, pentru că este încă în viaţă.
— 306 —
Capitolul 24
Izzy
La o săptămână după întâlnirea cu domnişoara Trench, Izzy stătea la o masă în faţa lui Peg, în restaurantul Ithaca Diner, inundat de lumină fluorescentă, legănându-şi genunchii sub masa din separeu.
Era ora douăsprezece la prânz şi birtul era plin de studenţi, cupluri în vârstă şi familii cu copii. Chelnerii luau comenzi, alergând încoace şi-n colo cu tăvi pline cu sendvişuri calde, plăcinte cu mere, băuturi răcoritoare şi cafele. Clopoţelul de deasupra uşii a sunat şi, pentru a suta oară, Izzy şi-a întins gâtul pentru a privi peste capetele clienţilor din sala următoare, încercând să vadă cine intră pe uşă. În momentul acela, pe uşă intrau un bătrân scund, cu şapcă albastră de veteran pe cap, şi o femeie cu haină galbenă, care se legăna în timp ce mergea, ca o raţă prea grasă. Izzy a oftat, a luat de pe masă solniţa şi-a-nceput s-o-nvârtă încontinuu între degete.
— Ai auzit vreodată expresia „Norocul vine când nu-l aştepţi”? a-ntrebat Peg.
S-a aplecat înainte şi-a zâmbit.
— Poate că s-a răzgândit, a spus Izzy.
— Mă-ndoiesc, a spus Peg şi s-a uitat la ceas. I-am spus c-o aşteptăm între douăsprezece şi douăsprezece jumătate. Este abia douăsprezece şi zece.
Chiar în momentul acela, a venit chelneriţa, roşie la faţă şi cu sufletul la gură. Era tânără, poate cu vreo doi ani mai mare decât Izzy, cu părul blond, prins în coadă de cal. Şi-a dat o şuviţă de păr după
ureche, şi-a scos carneţelul din şorţ şi-a zâmbit.
— Ce doriţi să comandaţi? a-ntrebat ea.
— Aşteptăm pe cineva, a spus Peg. Pentru moment, comandăm numai ceva de băut, dacă este-n regulă.
Chelneriţa s-a uitat peste umăr.
— E-n regulă, dar prietenii pe care-i aşteptaţi vor veni curând?
Şefului nu-i place când mesele sunt blocate prea mult timp.
Peg a zâmbit.
— 307 —
— Trebuie s-ajungă din clipă-n clipă, a spus ea. Dar, uite cum facem, când treci pe-aici următoarea dată, chiar dacă ea nu vine, comandăm mâncarea.
— Bine, a spus chelneriţa. Ce doriţi de băut?
Peg şi Izzy au comandat cafea şi coca-cola; au stat liniştite cât timp chelneriţa a notat comanda. În cele din urmă, aceasta a plecat de la masa lor; coada de cal i se legăna în ritmul mersului. Izzy a dat să
spună că era o grosolănie din partea proprietarului să-i zorească pe clienţi, când, de masa lor, s-a apropiat o femeie în vârstă.
Era înaltă şi subţire, cu ochii negri ca abanosul şi părul cărunt cu o tunsoare şic. Paltonul ei lung şi negru şi cizmele de piele îi dădeau un aer de femeie sofisticată, iar eşarfa de culoarea lavandei din jurul gâtului era asortată cu machiajul ochilor. Lui Izzy i-a stat respiraţia-n gât. Femeia era copia fidelă a Clarei, dar una cu ochi negri şi piele caramel-deschis.
— Peg? a-ntrebat femeia, cu sprâncenele ei perfect desenate arcuite a-ntrebare.
Peg s-a ridicat de la masă şi i-a strâns mâna.
— Da, a spus ea, zâmbind. Şi tu trebuie să fii Susan. Îţi mulţumesc c-ai venit.
I-a făcut semn să ia loc pe scaunul liber.
— Te rog, ia loc. Eu voi sta aici, împreună cu Izzy.
Susan s-a strecurat pe locul liber şi şi-a desfăcut eşarfa.
— Aşadar, tu eşti Isabelle? a spus Susan. Mama ta mi-a spus că ai ceva ce vrei să-mi arăţi. Ceva ce are legătură cu locul în care tatăl meu a lucrat, Willard State?
Izzy a-nghiţit în sec şi s-a ridicat.
— Da, eu…
Exact în clipa aceea, chelneriţa plină de viaţă a venit cu băuturile lui Peg şi Izzy. A pus băuturile pe masă şi s-a uitat la Susan.
— Vă pot aduce ceva de băut până vă uitaţi pe meniu? a-ntrebat ea.
— Desigur, a spus Susan. O ceaşcă de ceai fierbinte, te rog. Cu lămâie.
