Peg i-a aruncat o privire lui Izzy. Hotărâseră să nu-i spună lui Susan teoria lor, anume că dr. Roach l-a internat ca să prevină
situaţia în care acesta ar fi aflat că el o luase pe Susan. Era prea mult şi prea curând. În plus, era numai o teorie.
— Nu ştim, a răspuns ea.
— A fost externat vreodată?
— Nu prea ştim ce s-a-ntâmplat, pentru că nu ne-am dat seama de la început că şi el a fost pacient acolo.
— E posibil să avem la dispoziţie mai mult timp pentru a studia dosarele, a spus Peg. Dar n-aş băga mâna-n foc pentru asta.
— Cartwright, a repetat Susan, mângâindu-şi bărbia. Mi-aduc aminte c-am auzit acest nume. Henry Cartwright şi soţia lui au murit în incendiul din Holland Tunnel. Aveam douăzeci de ani pe-atunci, dar informaţia era peste tot, pentru că el fusese un bancher notoriu.
— 312 —
— Ei au fost bunicii tăi, a spus Izzy.
Susan a ridicat brusc din sprâncene.
— De unde ştii tu aşa ceva? a întrebat Susan.
Izzy a tras aer în piept, a scos jurnalul din geantă şi i l-a-ntins, peste masă.
— Din caietul ăsta, a răspuns ea. Este jurnalul mamei tale.
Susan a rămas fără aer; a atins pielea verde a copertei jurnalului cu degete tremurătoare. A deschis jurnalul la prima pagină şi a parcurs rândurile de-nceput.
— Vrem să-l ai tu, a spus Peg.
După o pauză lungă, Susan a luat jurnalul în mână şi l-a strâns la piept.
— Vă mulţumesc foarte mult, a spus ea zâmbind printre lacrimi.
Nu ştiu cum vă voi răsplăti vreodată.
A luat din nou în mână fotografia; buzele îi tremurau.
Izzy şi-a dres glasul.
— Mai e ceva, a spus ea, cu inima gata să-i explodeze. Mama ta nu a murit când te-ai născut tu. Anul trecut, când s-a închis Willard, a fost transferată într-un sanatoriu particular, chiar aici, în Ithaca.
Susan a scăpat fotografia din mână şi şi-a acoperit gura cu o mână, cu ochii mari de uimire.
— Şi, după ce citeşti jurnalul, a spus Izzy, ne-ntrebăm dac-ai vrea să o vizitezi.
— 313 —
Capitolul 25
Izzy şi Clara
Curcani portocalii şi pelegrini cu pălării negre decorau ferestrele şi pereţii sanatoriului particular Ithaca, chiar dacă ziua de Thanksgiving era de-abia peste trei săptămâni. Izzy le urma pe Peg şi pe Susan prin holurile încălzite cu sobe, păşind în urma unei tinere infirmiere în uniformă roz. Fruntea lui Izzy era acoperită de broboane de sudoare.
Şi-a scos haina şi şi-a pus-o pe-un braţ, dorindu-şi să fi fost îmbrăcată
cu ceva mai subţire. Aerul era greu din cauza unui miros rânced, un amestec de supă de pui, cartofi fierţi, dezinfectant şi urină. Un bătrân a venit şontâcăind spre ele, cu mâinile lui noduroase încleştate pe două bastoane cu patru picioare; capul lui cu pete din pricina vârstei îi tremura deasupra unui gât numai piele şi os. Izzy privea drept înainte, încercând să ignore paturile de spital şi cadrele metalice pentru mers, din interiorul camerelor, femeile cu păr alb care stăteau în scaune cu rotile, uitându-se fix la ecranele luminoase ale televizoarelor.
A blestemat în barbă, de necaz, că sanatoriul îi amintea de mama ei zăcând pe un pat de spital în închisoare. Şi-a lins buzele şi-a descoperit că erau sărate, din cauza transpiraţiei. Lumea era plină de oameni distruşi şi toate spitalele, şi aşezămintele, şi închisorile nu le puteau repara inimile rupte, minţile rănite şi sufletele zdrobite. Izzy a inspirat adânc şi şi-a alungat acest gând din minte, hotărându-se, în schimb, să se concentreze asupra Clarei şi asupra lui Susan. Cel puţin, putea fii fericită şi mândră de ea însăşi pentru că-ncerca să-ndrepte acest rău, pentru că-ncerca să vindece o inimă rănită.
Dacă femeia pe care urmau s-o vadă era cu adevărat Clara Elizabeth Cartwright.
Până mai devreme, în parcarea sanatoriului, când Susan le mărturisise că nu era pe de-a-ntregul convinsă că femeia era mama ei, Izzy fusese sigură că domnişoara Trench ştia despre ce vorbea. Acum, începea să aibă dubii. Aşa cum spusese Susan, se putea ca, în decursul anilor, să se fi făcut nişte greşeli. Asemenea situaţiilor din alte
— 314 —
aşezăminte mari, era posibil ca dosarele de la Willard să fi fost amestecate între ele sau ca numele să fi fost scrise greşit. Numai pentru că o fostă infirmieră spunea că această femeie este Clara Elizabeth Cartwright nu-nsemna că acesta era adevărul. În ultimii şaizeci de ani, trecuseră pe la Willard mii de femei şi exista oricând şansa ca una dintre ele să poarte acelaşi nume de familie cu alta.
Existau prea multe posibilităţi de identitate greşită ca să fie sigure că
o găsiseră pe mama lui Susan. Susan a spus că ea se lupta, încercând să nu renunţe la speranţă. Şi voia să fie sigură, înainte de a spune cuiva, inclusiv personalului de la sanatoriul particular.
În cele din urmă, tânăra infirmieră s-a oprit în faţa unei uşi şi s-a-ntors cu faţa la ele, cu uniforma ei roz ca neonul sub luminile fluorescente. Izzy şi-a lărgit gulerul de la cămaşă, pentru că avea senzaţia că se va sufoca.
— Clara este un suflet dulce, a spus infirmiera. Şi sunt sigură că se va bucura şi va fi surprinsă să aibă companie. Dar trebuie să vă
previn. Uneori, memoria îi joacă feste şi, când e confuză, poate fi prost dispusă. Doctorii cred că este într-un stadiu incipient al bolii Alzheimer. Ştiu că vă aflaţi aici pentru a o-ntreba despre timpul pe care l-a petrecut la Willard, dar dacă se dovedeşte că e prea mult pentru ea, vă voi ruga să plecaţi. Dacă vă spune că are o fiică, să fiţi de-acord cu ea. Se supără destul de tare dacă cineva încearcă s-o contrazică.
Susan nu avea aer şi a inspirat uşor, ducându-şi mâna la piept.
