Tânăra infirmieră a zâmbit şi le-a condus înăuntru prin uşa deschisă.
În cămăruţa neaerisită erau două paturi de spital aşezate vizavi de peretele unde erau montate televizoarele. Acestea nu funcţionau, aveau ecranele negre. În primul pat dormea o femeie în vârstă, cu gura deschisă, cu şuviţe de păr cărunt, unsuros, răvăşite peste chipul trecut. Infirmiera a trecut pe lângă primul pat şi s-a oprit la picioarele celui de-al doilea, atrăgându-le atenţia spre o femeie zbârcită, aşezată
într-un scaun, în faţa ferestrei.
Ochii cu pleoape rozalii ai femeii erau închişi, capul lăsat pe spate, părul subţire ca o pâclă în razele soarelui ce intrau prin geam.
Degetele ei strâmbe erau încleştate pe braţele scaunului, iar oasele subţiri de la mâinile ei cu pete cafenii erau proeminente. Picioarele îi
— 315 —
erau acoperite cu o pătură roşie, în ciuda căldurii din cameră.
— Doarme? a întrebat în şoaptă Peg.
Infirmiera a scuturat din cap.
— Nu, a spus ea. Numai că nu prea aude. Clara, ia uite! a spus ea cu voce tare. Ai musafiri!
Clara a clipit şi-a deschis ochii. S-a înclinat în faţă şi s-a-ntors să
privească, ţinându-se de braţul scaunului cu amândouă mâinile, pentru a sta dreaptă. Buzele nu i se vedeau deloc fiind supte înăuntrul gurii, iar pielea îi era palidă, ofilită, de zecile de ani de suferinţă şi durere sufletească. S-a uitat cu atenţie la feţele lor; capul i se legăna uşor, încontinuu.
Infirmiera s-a dus spre ea.
— Haide să-ntoarcem scaunul, ca să poţi sta de vorbă cu doamnele acestea drăguţe, a spus ea cu voce tare.
A luat un set de dinţi falşi şi i-a dat Clarei, care şi i-a pus în gură şi atunci au reapărut şi buzele.
— Vor să te-ntrebe despre Willard. Nu-i aşa că e frumos din partea lor? Îţi aminteşti de Willard, nu-i aşa?
Clara a strâns pătura în braţele ei subţiri ca fusele şi s-a ridicat în picioare. Cu halatul ei de casă roz, cu papucii roşii şi cu ciorapii până
la genunchi, s-a tras târşâindu-şi picioarele din calea infirmierei, aşteptând să-i fie întors scaunul. Când s-a aşezat din nou, şi-a rearanjat pătura peste picioare, apoi s-a uitat la Izzy, Susan şi Peg, ochii ei întârziind pe chipul lui Susan cu o fracţiune de secundă mai mult. Susan şi-a plecat ochii şi şi-a căutat eşarfa, încercând să şi-o scoată de la gât, cu obrajii-n flăcări. Infirmiera a tras perdeluţa dintre paturi.
— Acum vă las singure, a spus ea cu voce veselă. Dar voi reveni în scurt timp. Vă mai pot ajuta cu ceva?
— Nu, a spus Peg. Suntem bine, mulţumim.
Când sora a plecat, Susan s-a prăbuşit într-un scaun aşezat într-un colţ. Izzy şi-a pus rucsacul pe podea şi şi-a pus mâna pe umărul lui Susan.
— Eşti bine? a şoptit ea.
Susan s-a masat pe frunte; tâmplele îi pulsau intens.
— Sunt bine, a spus ea, cu voce slabă.
— 316 —
— Eşti sigură că vrei să treci prin povestea asta? a şoptit Peg. Poate că e prea curând.
Susan a dat din cap.
— Sunt în regulă, serios.
Peg s-a dus şi-a-ngenuncheat în faţa Clarei, care le privea cu ochi curioşi.
— Bună ziua, Clara, a spus Peg, cu voce puternică. Ce mai faci?
Clara a zâmbit insesizabil.
— Sunt cât se poate de bine, bănuiesc, a spus ea.
Spre surpriza lui Izzy, vocea Clarei era groasă şi răguşită. Nu ştia de ce, dar se aşteptase ca vocea ei să fie subţire, ca a unei fetiţe.
Peg s-a ridicat.
— Pe mine mă cheamă Peg, a spus ea. Ea este fiica mea adoptivă, Isabelle, şi ea este prietena noastră, Susan. Am vrea să vorbim despre perioada în care-ai fost la Willard, dacă nu te deranjează.
Clara a dat din cap.
— E-n regulă, a spus ea.
— Am fost la Willard pentru un proiect muzeal şi am găsit nişte valize, cât timp am lucrat acolo, a spus Peg.
I-a făcut semn lui Izzy să aducă rucsacul.
— Printre bagaje, era un cufăr de voiaj uriaş. Credem că ţi-a aparţinut ţie.
