Clara s-a uitat lung la Peg, cu chipul ca o stâncă.
— Înţelegi ce-ţi spun?
Clara a dat din cap.
— Am vrea să-ţi arătăm câteva dintre lucrurile pe care le-am găsit în cufăr, să vezi dacă recunoşti ceva, a spus Peg. Ar fi în regulă?
Clara a dat din nou din cap şi şi-a lipit palmele, cu mâinile-n poală; cu unul dintre degetele mari, noduros, îşi freca încheietura celuilalt deget mare.
Izzy a căutat în rucsac, a scos o filă îngălbenită pe care era o partitură muzicală şi a ridicat-o s-o vadă Clara. Inimioare desenate de mână înconjurau titlul „Someone to Watch Over Me”; cerneala roşie era decolorată. Clara şi-a ridicat privirile ca să se uite la ea, apoi a rămas fără aer. A întins mâna, care-i tremura vizibil, după hârtie şi a pus foaia-n poală; şi-a încovoiat spatele şi a studiat-o, cu capul
— 317 —
aplecat.
— Este a mea, a spus Clara, privindu-le cu ochii umezi. Mi-a dăruit-o cineva foarte special pentru mine. Întotdeauna mi-am dorit să-nvăţ să cânt la pian, dar tata nu mi-a dat voie.
Din colţul camerei, Susan urmărea ce se-ntâmplă cu ochii măriţi şi cu degetele apăsate pe buze.
— Dar asta? a întrebat Izzy, ridicând o carte poştală de la Paris.
Clara a zâmbit şi-a luat-o.
— Asta este dintr-o excursie la Paris, de când aveam şaisprezece ani, a spus ea.
Apoi a chicotit uşor.
— Aveam de gând s-o trimit prin poştă unei prietene, în schimb am păstrat-o ca amintire.
Izzy a tras adânc aer în piept şi a ridicat fotografia Clarei împreună
cu Bruno. Clara s-a uitat uimită la ea; obrajii ei palizi s-au colorat în roz.
— Oh, da, a spus ea. Nu-i aşa că eram frumoşi? S-a-ntins să ia fotografia, apoi şi-a dus mâinile la bărbia care-i tremura evident, de parcă i-ar fi fost frică să atingă fotografia. Şi-a muşcat buza; ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Îţi aminteşti cine este în fotografie? a-ntrebat Peg.
Clara a pufnit şi şi-a şters nasul.
— Bineînţeles că da, a spus ea, cu voce spartă. A trecut mult timp de când n-am mai văzut această fotografie. Mult, mult timp.
În cele din urmă, a luat fotografia şi a dus-o la piept. Apoi a inspirat adânc şi s-a uitat din nou la ea.
— Vă mulţumesc foarte mult că mi-aţi adus-o.
Cu inima-n gât, Izzy a scos jurnalul din rucsac şi a-ngenuncheat în faţa Clarei. I-a pus jurnalul în poală.
— Îmi cer scuze, a spus ea. Dar l-am citit. Nu ştiam că eşti încă în viaţă, altfel n-şs fi…
S-a oprit şi a-nghiţit în sec.
— Dar de aceea ne aflăm noi aici. Aşa te-am găsit.
Clara şi-a trecut degetele tremurânde peste coperta de piele verde.
Pentru câteva clipe, n-a spus nimic. Apoi mâna i s-a oprit din mişcare, s-a lăsat pe spate, sprijinindu-şi spinarea de spătar, şi a oftat.
— 318 —
— Aşadar, ştiţi totul, a spus ea. Ştiţi că tatăl meu m-a alungat.
— Da, a spus Izzy. Eu ştiu. Şi-mi pare foarte rău că ţi-a făcut asta.
Ca într-o mişcare filmată cu-ncetinitorul, Clara a mângâiat-o pe Izzy pe mână, a ridicat fotografia şi-a pus-o-n jurnal, apoi a pus jurnalul pe masa de lângă scaun. A adunat pătura în poală, şi-a pus mâinile pe braţele scaunului şi s-a pregătit să se ridice. Izzy s-a ridicat în picioare şi s-a dat înapoi, cu inima bubuindu-i în piept. Se temea că le va spune să iasă din cameră, să plece şi s-o lase singură. Clara s-a ridicat cu efort din scaun, şi-a-ndreptat corpul fragil care se legăna uşor, în căutarea echilibrului. Şi-a aranjat partea din faţă a halatului de casă, şi-a trecut degetele prin părul subţire şi a tras adânc aer în piept. Apoi s-a uitat la Susan.
— Şi tu eşti fiica mea, nu-i aşa? i s-a adresat ea.
Susan s-a ridicat, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji.
— Aşa cred, a spus ea.
Clara şi-a lipit palmele de gură, copleşită. S-a-ndreptat spre Susan, întinzând braţele spre ea. Susan a venit spre ea, scurtând distanţa ce le despărţea, şi s-au luat în braţe, râzând şi plângând în acelaşi timp.
— Am ştiut cine eşti din clipa-n care te-am văzut, a spus Clara. Am recunoscut ochii lui Bruno şi nasul meu.
Susan râdea.
— Eşti sigură?
