"Ce a lăsat în urmă ei" de Ellen Marie Wiseman🌄🌄

Henry a rămas în picioare şi şi-a strivit trabucul într-o scrumieră, apăsând din ce în ce mai puternic, încât degetele i s-au înroşit.

— Clara, a spus el, am mai vorbit despre asta. Mama ta şi cu mine ne-am exprimat clar…

— Dar ce simt eu nu contează? a spus Clara, cu inima pe punctul să-i explodeze. Ce vreau eu nu contează?

— Eşti prea tânără pentru a şti ce vrei, a spus tatăl ei.

— Nu, a spus Clara, privindu-l direct în ochi. Nu sunt. Ţi-am mai spus. Vreau să merg la facultate.

(Era singura scuză la care se putea gândi pentru a-i determina să

anuleze logodna. Măcar pentru moment. La un moment dat, voise să

meargă la facultate pentru a scăpa de părinţii ei, să înveţe să fie secretară sau, poate, soră medicală. Voia să fie capabilă să stea pe propriile-i picioare. Dar acum visurile ei se schimbaseră. Pentru prima dată în viaţă, ştia cum este să fii iubită şi preţuită. Nu voia decât să-şi împartă viaţa şi să facă o familie cu Bruno.)

— Lillian merge la facultate, a continuat ea, conştientă că era un argument slab.

— Nu dau doi bani pe ce fac prietenele tale! a spus tatăl, roşu la faţă.

— Nu ne dăm banii noştri câştigaţi cinstit ca să ne trimitem fiica de-acasă, pentru ca, sub aparenţa unei educaţii mai înalte, să poată

fuma, bea şi participa la petreceri deşănţate! a spus mama.

Clara şi-a dat ochii peste cap şi un chicot neîncrezător i-a scăpat printre buze. Ştia că mama ei se gândea la ultimul cântec pus în circulaţie: „Ea nu bea, nu gustă toate, nu a fost la facultate”.

Bineînţeles că aşa gândea mama ei.

— Mamă, nu pentru asta merg fetele la facultate, a spus Clara.

— Este vorba de băiatul acela, Bruno, nu-i aşa? a spus mama. Acel imigrant pe care l-ai adus în casa noastră, la cină, acum câteva

— 24 —

săptămâni?

Clara a simţit cum obrajii îi iau foc.

— Nu ştiu, mamă, a spus ea. Asta este? Pentru asta vrei să mă

căsătoresc cu James? Ca să mă ţii departe de Bruno?

În mintea Clarei se derula amintirea acelei teribile seri în care-l adusese pe Bruno acasă, pentru a-i cunoaşte părinţii. Scenele curgeau în capul ei ca nişte fotografii în automatul din sala de jocuri. Bruno la uşă, zâmbind, cu părul lui negru şi des pieptănat dinspre frunte spre spate, cu mâinile în buzunarele sacoului împrumutat. Clara i-a mulţumit că a venit şi l-a sărutat pe obraz, aspirând parfumul pielii lui mătăsoase, un amestec de cremă de ras Barbasol şi săpun Lifebuoy. Ajunsese cu cincisprezece minute mai devreme, avertizat fiind că Ruth detesta întârzierile.

Clara i-a scos mâinile din buzunare şi i-a îndreptat cravata, cu fluturi în stomac. A încercat să-şi păstreze calmul pentru ca el să nu se emoţioneze, i-a spus să inspire adânc, i-a reamintit să-i strângă

mâna tatălui ei, apoi l-a condus prin foaier şi pe hol înspre salon. El se uita cu gura căscată la candelabrele cu globuri-crin şi la picturile înrămate, fără nicio îndoială surprins că ea trăia într-o casă atât de extravagantă. Îi spusese lui Bruno că tatăl ei lucrează în domeniul bancar, îngrijorată că adevărul l-ar fi speriat şi l-ar fi făcut să dea bir cu fugiţii. Henry Cartwright era proprietar pe jumătate din Swift Bank, cea mai mare bancă din Manhattan, cu filiale în toate cartierele New Yorkului şi în câteva comunităţi din nordul statului. Mama ei, Ruth, era singura moştenitoare a Bridge Bros, un lanţ de magazine de îmbrăcăminte.

Clara a deschis uşa ivorie care dădea în salon şi l-a împins pe Bruno înăuntru. Părinţii ei beau ceaiul de dinainte de cină, mama aşezată lângă şemineu, tatăl sprijinindu-se cu un braţ pe poliţa de marmură de deasupra acestuia. Henry şi-a ridicat privirea când Bruno şi Clara au intrat în încăpere, apoi a mormăit ceva şi a căutat în buzunarul pentru ceas. La început, Ruth s-a ridicat în picioare, cu un zâmbet strălucitor pe figură. Dar, când a văzut sacoul nepotrivit şi pantofii uzaţi ai lui Bruno, s-a aşezat la loc.

Clara şi-a încleştat fălcile şi l-a condus pe Bruno spre tatăl ei, sperând că acesta va fi impresionat de povestea lui Bruno despre

— 25 —

venirea lui în America, singur, pentru a-şi construi o viaţă nouă în patria libertăţii. La urma urmelor, tatăl lui Henry făcuse acelaşi lucru în 1871, aducându-şi mireasa cu el, din Anglia în SUA. Dar, în loc să

strângă mâna întinsă de Bruno, tatăl ei a scotocit din nou în buzunar după ceas şi a declarat că era ora cinei. Ruth s-a ridicat şi şi-a fâlfâit degetele delicate în aer, semn că-i permitea lui Bruno să-i atingă

mâna. Bruno i-a strâns mâna şi a înclinat capul.

— Sunt încântat să vă cunosc, doamnă Cartwright.

Ruth i-a adresat un zâmbet de-abia schiţat, apoi l-a luat de braţ pe soţul ei şi au pornit agale spre sufragerie. Clara l-a bătut uşor pe Bruno pe braţ şi i-a urmat, făcând cu ochiul la adresa părinţilor ei şi dându-şi ochii peste cap. Bruno s-a încruntat întrebător, neştiind ce să creadă. A inspirat adânc şi a expirat prelung. Ea a spus „Te iubesc”

şi l-a sărutat pe obraz. În cele din urmă, a zâmbit şi el. Fără nicio vorbă, s-au aşezat la masă, părinţii în capetele mesei, ea şi Bruno unul în faţa celuilalt, pe laterale. Ca să-l vadă pe Bruno, Carla trebuia să

privească pe lângă una dintre vazele ridicol de mari pe care mama ei insista să le aşeze peste tot prin casă.

Întotdeauna, Clara se întrebase dacă Ruth aşeza vaza pe masă ca să

nu fie nevoită să se uite la Henry în timpul cinei, iritată, fără îndoială, când el sorbea cu zgomot supa sau mesteca prea repede. Henry mânca cu mare plăcere şi lăcomie, băgând în gură înainte de a termina de mestecat, punându-şi în farfurie ultima bucată de peşte sau de pui de pe platou, înainte ca alţii să-nceapă măcar să mănânce.

Henry era întotdeauna primul care termina şi o necăjea fără rost pe Ruth. Clara considera manierele grosolane ale lui Henry caracteristice pentru felul în care trăia el, luând tot ce voia fără pic de respect sau atenţie la cei din jurul lui, însuşindu-şi orice ca şi cum era dreptul lui exclusiv. Acum, Clara s-a ridicat de pe scaun, a luat florile de pe masă, le-a dus în cealaltă parte a camerei şi le-a aşezat pe bufet. Ruth a urmărit-o fără o vorbă, cu gura căscată de uluire.

Cât timp fata-n casă le-a servit supa, Ruth a privit în farfuria din faţa ei. Henry s-a uitat lung la Bruno şi la Clara, cu fruntea încruntată, analizând situaţia. Când Clara şi-a dat seama că se uită la ea, el şi-a lăsat privirea în jos, preocupat brusc să-şi aranjeze şervetul în poală.

Normal, Ruth a trebuit să-i amintească acest lucru.

— 26 —