— Nu ţi-e cald în bluza asta cu mânecă lungă? a întrebat-o Peg.
— Nu, a spus Izzy, trăgând în jos manşetele şi ţinându-le strâns în pumni. Este destul de subţire.
— Am remarcat când ţi-am împăturit rufele că nu ai nicio bluză cu mânecă scurtă, a spus Peg. Poate mergem la cumpărături şi luăm nişte haine noi.
Izzy a încercat să zâmbească.
— Mulţumesc, a spus ea. Dar îmi plac mânecile lungi. Şi nu trebuie să-mi speli rufele.
— Nu mă deranjează, a spus Peg, zâmbind. Numai că nu pricep de ce porţi mâneci lungi pe vremea asta.
Izzy a ridicat din umeri.
— Nu-mi plac mâinile mele, a spus ea. Sunt piele şi os şi aşa de albe…
— Cele mai multe fete s-ar bucura să aibă braţe lungi şi subţiri şi picioare ca ale tale, a spus Peg, râzând.
Nu şi dacă mi-ar vedea cicatricele, s-a gândit Izzy.
A privit înspre lac şi a văzut un grup de oameni adunaţi lângă
ţărm, aşezaţi la mese de picnic, plimbându-se, jucând softball şi badminton. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în haine jerpelite, decolorate, şi-şi târşâiau picioarele de parcă ar fi fost ameţiţi de medicamente. S-a oprit din mers.
— Cine sunt oamenii aceia? a întrebat-o pe Peg.
Peg a pus mâna streaşină la ochi şi şi-a îndreptat privirile spre ţărm.
— Sunt, probabil, de la Centrul Psihiatric Elmira, din apropiere, a spus Peg. Există un loc de campare, lângă lac. Uneori, personalul îi aduce pe pacienţi aici, la picnic.
— 10 —
Ochii lui Izzy s-au umplut de lacrimi şi a început să meargă din nou, cu privirile în pământ.
Peg a urmat-o.
— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat ea.
— Acolo a fost mama mea. La Elmira, a spus Izzy.
Peg şi-a pus mâna pe umărul lui Izzy.
— Îmi pare rău. Nu ştiam.
Izzy şi-a ridicat capul şi a schiţat un zâmbet.
— E în regulă. S-a-ntâmplat cu mult timp în urmă.
— Să ştii că sunt dornică să ascult, dacă vei simţi vreodată nevoia să povesteşti.
— Ştiu, a spus Izzy. Îţi mulţumesc.
Dar nu, a continuat ea, în gând. Toate vorbele din lume nu vor schimba faptul că oamenii sunt nişte obiecte defecte. Cu şapte ani în urmă, înainte de moartea bunicii, Izzy mersese la trei doctori pentru a scăpa de coşmarurile care se tot repetau. Nimic nu a ajutat. În plus, doctorii habar n-au. Un salon plin de doctori insistaseră că mama lui Izzy era întreagă la minte şi la trup şi putea face faţă unui proces.
Acum, era la închisoare în loc să primească ajutorul de care avea nevoie. Dar Izzy ştia că nebunia era singura explicaţie pentru faptul că mama îi împuşcase tatăl, în timp ce acesta dormea.
Când au ajuns la atelierul dezafectat, o fostă angajată a descuiat uşa şi i-a condus înăuntru pe Peg, pe Izzy şi pe încă alţi doi muzeografi.
— Acesta este locul în care pacienţii împachetau creioane şi lipeau pungi de hârtie, a spus fosta angajată, cu seninătate, ca şi cum le-ar fi arătat o expoziţie de pături colorate, la un bâlci.
În încăperile sărăcăcioase au găsit nişte mese goale. Pe pereţii crăpaţi şi jupuiţi atârnau nişte calendare boţite şi nişte stingătoare vechi de incendiu. Liftul de marfă nu funcţiona de ani întregi, aşa că
Izzy şi ceilalţi au trebuit să urce trei etaje până în pod, pe o scară
îngustă, păşind pe trepte rupte şi bucăţi de tencuială veche şi înlăturând pânzele de păianjen din calea lor. Când au ajuns sus, fosta angajată a descuiat uşa de la pod şi s-a proptit în ea, încercând să o deschidă. Uşa nu s-a clintit. Peg i-a venit în ajutor, împingând uşa cu amândouă mâinile. În cele din urmă, uşa a cedat şi s-a deschis în
— 11 —
scârţâit de balamale. Aerul stătut, prăfos de pe casa scării a vâjâit, ca şi cum podul ar fi luat o gură uriaşă de aer. Funcţionara i-a condus înăuntru.
În pod era sufocant, mirosea a lemn vechi, a praf şi a găinaţ.
Frunze moarte, suflate de vânt prin geamul spart al unei ferestre de-a lungul anilor, acopereau, ici şi colo, podeaua de lemn. De un cui atârna un halat de laborator uzat şi câteva valize rupte îşi vărsau conţinutul pe pardoseală. Chei şi fotografii, cercei şi centuri, bluze şi pantofi de piele amestecate cu murdărie şi frunze moarte, ca nişte lucruri în curs de descompunere scoase dintr-un mormânt. În mijlocul vastei încăperi stăteau o servietă de doctor şi ceva ce semăna cu o hartă mototolită, ambele acoperite cu un strat gros de găinaţ de porumbel.
Sub căpriori, aproape toată podeaua era ocupată de câteva poliţe de lemn. Cu etichete „Bărbaţi” şi „Femei” şi inscripţionate de la A la Z
pe fiecare parte, poliţele supradimensionate stăteau perpendicular pe pereţii înalţi, iar spre centru era un culoar larg, ca intervalul principal dintre rafturile unei băcănii sau ale unei librării. Dar, în loc de conserve cu bunătăţi sau cărţi, rafturile erau pline cu sute de valize, lăzi, cutii şi cufere de voiaj acoperite de praf.
— Ce-i locul acesta? a întrebat Peg, cu vocea plină de teamă
