"Ce a lăsat în urmă ei" de Ellen Marie Wiseman🌄🌄

spună că se ducea la bibliotecă, atunci când, de fapt, mergea la matineele de după-amiază împreună cu prietenele ei, să vadă un film cu Charlie Chaplin, sau în Central Park, să-i privească pe băieţi jucând la Skee-Ball Parlor sau la Shooting Gallery. La început, a fost surprinsă când s-a întors acasă şi mama ei n-o aştepta la uşă cu mâinile în şolduri, gata să-l cheme pe Henry să-i aplice pedeapsa pe care o considera el potrivită. Clarei îi răsuna în cap vocea profundă a lui Henry, cuvintele care plesneau, încărcate de furie.

— Locul tău este aici, acasă, să înveţi să găteşti, să ai grijă de copii, nu să umbli aiurea haimana prin tot oraşul! Ce-ai crezut? La dracu’, eşti o Cartwright! Şi ar fi bine să începi să te comporţi ca atare sau te vei trezi în stradă!

În cele din urmă, şi-a dat seama că părinţii ei habar n-aveau că ea ieşea. La început, a crezut că erau prea ocupaţi să-şi facă griji pentru William, întrebându-se dacă i s-a-ntâmplat ceva sau dacă se hotărâse să o şteargă de-acasă pentru totdeauna, după cearta cu Henry. A început să se întrebe dacă nu cumva mama ei avea, la urma urmelor, probleme cu inima; era cu adevărat excesiv de sensibilă, poate era prea mult pentru ea să aibă grijă de doi copii. Dar apoi şi-a dat seama că, în vreme ce fiul ei dispăruse şi fiica ei făcea ce poftea, Ruth primea doamne la ceai, vorbea cu florarii şi casele de catering despre viitoarea ei petrecere, răsfoia reviste şi bea whisky de contrabandă, îşi comanda rochii noi, bijuterii şi blănuri.

După ce a fost găsit corpul lui William, Ruth a încetat să mai dea petreceri. Dar a continuat să bea whisky, în fiecare seară, până leşina.

Spunea că alcoolul îi calmează nervii, iar Henry, care-şi petrecea zilele văzându-şi de afaceri, care ieşea din birou numai pentru a mânca şi a dormi, avea grijă ca soţia lui distrusă de durere să aibă, în permanenţă, whisky la discreţie. A devenit evident pentru Clara că

părinţii ei se simţeau uşuraţi să nu-i mai ducă grija, atâta timp cât ea era acasă la cină, la ora cinci şi jumătate fix. Dacă ar fi întârziat, ar fi fost preferabil să fie pe moarte sau moartă de-a binelea.

În ultimele şapte luni, în fiecare săptămână, le spusese părinţilor ei

— 16 —

aceeaşi poveste – mergea la un spectacol cu Julia, Mary şi Lillian.

După spectacol, rămâneau să doarmă la Lillian. Ruth abia dacă o ştia pe Lillian, dar era de acord – Clara îşi putea petrece timpul cu ea şi cu celelalte fete –, bazându-se numai şi numai pe faptul că mamele lor erau membre ale ligii femeilor şi mergeau la aceeaşi biserică cu Ruth.

În mintea ei, Ruth considera că, dacă Juliei şi lui Mary li se permitea să-şi petreacă noaptea la Lillian, înseamnă că lucrurile erau în regulă.

Numai că, în loc să meargă la teatru, fetele se întâlneau acasă la Lillian să-şi onduleze părul una alteia şi să se schimbe în rochiile lor de fetişcane, cu mărgele şi franjuri. Îşi rulau ciorapii mai jos de genunchi ca să se vadă că nu purtau corset, îşi puneau pantofi cu barete şi cu tocuri înalte şi purtau şiruri lungi de perle care le atârnau între sâni. Apoi, la ora zece, iubitul lui Lillian le lua cu Bentley-ul lui şi le ducea în centru. Fratele lui Lillian îi urma de-aproape, în Rolls-Royce-ul său.

Locul lor preferat, Cotton Club, era un punct de întâlnire la modă

aflat la intersecţia străzilor 142 şi Lenox Avenue, în centrul Harlem-ului, cunoscut drept terenul de joacă al celor bogaţi. În interiorul întunecat, plin de fum, al clubului, Clara şi prietenii ei beau gin de contrabandă, mâncau vişine trase în ciocolată, fumau şi dansau charleston şi tango. Ascultau jazz de Louis Armstrong şi beau până ce de-abia se mai ţineau pe picioare.

Şi cel mai important, la Cotton Club, Clara l-a întâlnit pe Bruno. El se născuse în Italia, era fiul unui cizmar şi venise singur în America.

Nu era obişnuit cu luxul unui club din New York. Chiar şi aşa, prima dată când l-a văzut croindu-şi drum prin mulţime, într-o vestă albă

cu cravată, arăta ca şi cum era de-acolo. A trecut de fetele care-l invitau să danseze, dezinteresat de caviarul şi de tăvile cu pahare cu martini, şi a traversat sala cu ochii arzători nedezlipiţi de Clara. În momentul acela, ea dansa cu fratele lui Lillian, Joe, care era lovit rău şi-i spunea baliverne despre slujba lui la bursa din New York şi despre cum avea el mijloacele să răsfeţe o femeie oferindu-i orice ar fi visat ea.

Când Clara l-a văzut pe Bruno îndreptându-se spre ei, inima a început să-i bubuie în piept. Părea iritat, de parcă cineva îi făcea avansuri iubitei lui. Întrebându-se dacă nu cumva o confundase cu

— 17 —

altcineva, ea era pregătită de ciocnire, gata să-i ia apărarea sărmanului Joe cel beat. Atunci, Joe s-a înclinat ca să o sărute şi ea s-a ferit, scăpând din mâinile lui transpirate. Înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, Bruno a luat-o de acolo şi a condus-o rapid până la cealaltă parte a ringului, lăsându-l pe Joe buimac, clătinându-se în mijlocul sălii. În timp ce dansau, Bruno o privea insistent, cu ochi serioşi şi cu o mână grea aşezată pe mijlocul ei. De aproape, arăta ca un Adonis; cu părul negru lucios dat pe spate, cu pielea netedă şi bronzată pe faţa lui frumoasă. Ea şi-a plecat capul, speriată de intensitatea privirii lui.

— Sper că nu era iubitul tău, a spus el cu voce joasă, cu un accent care făcea ca fiecare cuvânt să sune intens şi exotic.

Ea a scuturat din cap, privind la oamenii din jurul lor. Lillian şi Julia erau la bar, cu paharele cu gin în mâini. Lillian îşi răsucea perlele între degete, în timp ce Julia îl gâdila pe un bărbat chipeş cu o pană

din parură.

— Îmi cer scuze pentru că te-am furat de la partenerul tău de dans, a spus el. Dar m-am temut că dacă îi cer permisiunea mă va refuza. Mă ierţi?

Atunci, ea şi-a ridicat privirea la ochii lui de culoarea abanosului şi s-a simţit pierdută. A înghiţit în gol, incapabilă să-şi desprindă

privirile din ochii lui. A zâmbit scurt, încercând să pară amuzată şi nonşalantă.

— Presupun, a răspuns ea.

— Crezi că sunt prea îndrăzneţ, a spus el şi a surâs uşor dispreţuitor.

— Nu, a spus ea. Dar eu…

Chiar atunci, a apărut Joe şi l-a bătut pe Bruno pe umăr. Bruno s-a întors, iar Joe a ridicat pumnul, cu faţa roşie şi schimonosită.

— Stai! a strigat Clara, ridicând mâna.

Joe a îngheţat, cu pumnul în aer.

— De unde ştii că nu este un vagabond? a întrebat el, stropind cu salivă în jur. Mie mi se pare că e un pierde-vară.

— Este în regulă, a spus Clara. Nu făceam decât să dansăm.

— Eşti sigură? a întrebat Joe.

— Sunt sigură, a răspuns Clara. Vorbim mai târziu, când mergem

— 18 —

cu toţii la cină. Bine?

Joe l-a studiat pe Bruno cu ochii injectaţi mijiţi, apoi şi-a coborât pumnul. Bruno a zâmbit, a întins mâna şi s-a prezentat.

— Promit să o aduc pe…