"Ce a lăsat în urmă ei" de Ellen Marie Wiseman🌄🌄

respectuoasă.

— Este locul în care îşi ţineau bagajele, a spus fosta angajată. Toate aceste valize şi lăzi au fost lăsate în urmă de pacienţii care au intrat în azil, dar nu au mai ieşit niciodată. Nu au fost atinse de zeci de ani, de când au fost împachetate de posesorii lor, înainte să ajungă la azil.

Izzy şi-a muşcat buza, clipind rapid pentru a-şi opri lacrimile. A revăzut imaginea cufărului de călătorie al mamei ei, deschis, pe masa de lângă patul ei de spital, cu lenjeria, sutienele şi cămaşa de noapte aruncate în dezordine. Nu va uita niciodată momentul în care a intrat pentru prima dată în dormitorul părinţilor, după ce tatăl ei a fost împuşcat. Bunica avea nevoie de ajutor pentru a găsi şi a împacheta lucrurile mamei. Izzy deschisese uşurel sertarele măsuţei de toaletă a părinţilor şi mirosul familiar al parfumului mamei impregnat pe cămăşile brodate şi pe costumele de baie ale acesteia a făcut-o să-şi aducă aminte de toate lucrurile pe care le pierduse. La momentul

— 12 —

acela, Izzy încă putea simţi în aer mirosul sângelui tatălui ei şi o adiere de miros de praf de puşcă. Îşi aducea aminte cum privea fix patul părinţilor ei, dezasamblat, cu tăbliile şi cadrul sprijinite de pereţii dormitorului, ca şi cum, în sfârşit, se mutau în casa mai mare pe care şi-o dorise mama ei întotdeauna. Acum, era tot ce putea face ca să nu fugă din podul azilului, să nu alerge pe trepte în jos spre aerul proaspăt, departe de lucrurile ce aminteau de atâtea vieţi risipite şi distruse.

— Asta-i o adevărată comoară, a spus Peg.

Se plimba de-a lungul şirurilor de rafturi, atingând uşor cu degetele numele de pe mânerele de piele ale cuferelor Saratoga şi ale lăzilor, mijindu-şi ochii pentru a citi ce scrie pe etichete şi pe monogramele decolorate. Apoi s-a întors şi s-a uitat la fosta angajată, cu ochii larg deschişi.

— Ce intenţionaţi să faceţi cu aceste lucruri?

Angajata a ridicat din umeri.

— Presupun că vor fi duse la gunoi, a spus ea.

— Oh, nu! a făcut Peg. Nu putem permite să se întâmple aşa ceva.

Trebuie să le ducem la depozitul muzeului.

— Pe toate? a întrebat unul dintre muzeografi.

— Da, a răspuns Peg. Nu vă daţi seama? Aceste valize sunt la fel de importante ca o săpătură arheologică sau ca un set de picturi vechi.

Oamenii aceştia nu au avut niciodată şansa să-şi spună poveştile în afara zidurilor spitalului de boli nervoase. Dar noi putem încerca să

înţelegem ce li s-a întâmplat, cercetându-le lucrurile personale. Avem rara ocazie de a încerca să le recreăm vieţile de dinainte de a veni la Willard!

Peg a privit spre Izzy.

— Nu sună interesant?

Izzy s-a străduit din răsputeri să zâmbească, dar simţea cum groaza i se aşază ca o lespede rece pe piept, strivindu-i-l.

— 13 —

Capitolul 2

Clara

Upper West Side, NYC

Octombrie 1929

Clara Elizabeth Cartwright, în vârstă de optsprezece ani, stătea pe covorul persan gros din faţa biroului tatălui ei, ţinându-şi respiraţia şi aplecată uşor în faţă, în încercarea de a trage cu urechea, prin uşa sculptată de stejar la conversaţia părinţilor. Când era mai mică, decorul opulent al vilei părinţilor – holul cu lambriuri, podelele lustruite de lemn, portretele înrămate şi oglinzile aurite, serviciul de argint pentru ceai pe măsuţa din lemn de cireş – o făcea să se simtă ca o prinţesă care trăieşte într-un castel. Acum, lemnăria groasă şi draperiile grele o făceau să se simtă ca un deţinut în închisoare. Şi nu numai pentru că nu i se permisese să iasă din casă de trei săptămâni.

Casa semăna cu un muzeu plin cu mobilă veche şi decoraţiuni demodate, care emana idei învechite şi credinţe arhaice. Îi sugera un mausoleu, un ultim loc de odihnă pentru oamenii morţi şi muribunzi.

Şi nu avea deloc chef să fie următoarea la rând.

A expirat adânc şi a încercat să se relaxeze. Încercase mai demult să evadeze, dar numai cu asta se alesese. Pe sub uşă, ajungea la ea mirosul de lemn putred de la trabucul tatălui ei, se combina cu parfumul de lămâie al lacului de lustruit mobila şi-i aducea aminte de orele petrecute în exact acest loc, împreună cu fratele ei William, aşteptând „consultaţia” zilnică cu tatăl lor, Henry Earl Cartwright. De când ţinea ea minte, în fiecare vineri, după şcoală, teme şi o plimbare în parc, aşteptau amândoi în faţa biroului acestuia, până la cină, făcându-se reciproc să râdă pe muteşte, pentru a nu deranja. Apoi, când tatăl lor era gata, îi chema înăuntru, pe rând, să le asculte rapoartele despre şcoală, să le identifice, din faşă, problemele de comportament, să le explice ce aşteptări avea el de la ei, în funcţie de vârsta fiecăruia. Li se cerea să stea în picioare în faţa biroului uriaş, cu bărbia sus şi privirile drept înainte, şi să asculte fără să se foiască,

— 14 —

până când tatăl lor dădea din cap şi îşi aprindea trabucul, semn că ei erau liberi.

Mama lor, Ruth, spusese clar că discuţiile despre disciplina şi performanţele şcolare erau prea stresante pentru structura ei delicată

şi sensibilă. Mama dormea în fiecare zi după-masă, în timp ce soţul ei avea neplăcuta sarcină de a le face educaţie copiilor. Abia cu câţiva ani în urmă, când Clara a înflorit, devenind o tânără plină de feminitate, vulnerabilă la şmecheriile şi dorinţele tinerilor, Henry a insistat ca Ruth să se implice. Ruth se implicase fără tragere de inimă

şi, abia cu trei săptămâni în urmă, îşi luase sarcina în serios. Clara se întreba ce ar zice William dacă ar afla că părinţii ei o ţineau încuiată

în casă, ca pe un infractor de drept comun.

Gândul la fratele ei mai mare i-a umplut ochii de lacrimi şi i-a făcut inima grea. Trupul lui William fusese scos din râul Hudson în urmă cu un an şi jumătate. Îşi amintea faţa tatălui ei în momentul în care aflase vestea, maxilarul i se mişca involuntar înainte şi-napoi, obrajii i se înroşeau din ce în ce mai tare, pe măsură ce realiza că fiul lui era mort. Şi totuşi ochii nu i se umeziseră. Clara îşi amintea cum se împotrivea cu greu pornirii de a-l lovi cu pumnii în piept, de a-i striga că este vina lui. Dar tatăl n-ar fi crezut-o niciodată. Mintea lui era o carte închisă şi ferecată, ascunzând în ea doar versiunea lui despre „felul în care trebuie să funcţioneze lumea”. Nu l-a îmbrăţişat nici pe el, nici pe mama ei. În schimb a suferit îngrozitor, în timp ce ei îşi jucau rolul de părinţi îndureraţi. Acum, dacă altceva nu era posibil, era hotărâtă măcar să nu devină următoarea victimă a pumnului de fier al lui Henry Cartwright.

Dacă n-ar fi fost serile de sâmbătă petrecute la Cotton Club, unde putea să fie ea însăşi, să râdă şi să danseze cu prietenele ei, cu siguranţă şi-ar fi pierdut minţile, cu multe luni în urmă. Dar ultima oară ieşise cu prietenele ei acum trei săptămâni. I se părea că trecuse un deceniu.

Când era fetiţă, se străduise din răsputeri să le facă părinţilor pe plac, luase note foarte bune la şcoală, îşi păstrase camera curată, nu-i întrerupsese când vorbeau şi – cel mai important – niciodată nu le întorsese cuvântul. Apoi, pe măsură ce creştea, şi-a dat seama că

părinţii lor credeau că ea şi fratele ei trebuiau să fie doar văzuţi, nu şi

— 15 —

auziţi. Adulţii din familie le-au oferit copiilor lor hrană şi adăpost, nimic mai mult. În decursul ultimilor doi ani, de la prima dispariţie a lui William, pentru Clara a devenit din ce în ce mai uşor să mintă, să