Clara a prins strâns marginea feţei de masă şi s-a ridicat în picioare.
— Tată, a spus ea, încercând să pară binedispusă, Bruno lucrează
abia de şase luni la docuri şi a fost deja promovat şef de echipă.
Henry a grohăit şi a luat o lingură plină cu supă.
— Vă mulţumesc pentru că m-aţi invitat în casa voastră, a spus Bruno. Este foarte amabil din partea voastră să-i primiţi atât de frumos pe prietenii fiicei voastre.
Clara s-a uitat la mama ei, în aşteptarea unui răspuns. Ruth îi repetase în permanenţă Clarei, în copilăria acesteia, că, înainte de toate, ea îi judeca pe oameni după maniere. Întotdeauna afirma că
poţi spune o mulţime de lucruri despre educaţia unei persoane după
cum foloseşte cuvintele „te rog” şi „mulţumesc”. Evident, manierele contau numai când îi convenea lui Ruth. În capul mesei, Ruth cufunda acum lingura în supă, cu privirile în farfurie, ca şi cum mâncatul era cel mai interesant lucru pe care-l făcuse vreodată. Clara simţea cum i se urcă sângele la cap. În mod normal, când aveau oaspeţi la cină, Ruth vorbea fără oprire, exprimându-şi opiniile despre artă, despre teatru, despre cele mai moderne dispozitive electrice, punând întrebări până când devenea nesuferită. Chiar şi după moartea lui William, afişa cel mai elegant comportament faţă
de musafiri. Lucru subînţeles, la urma urmelor.
— Mamă? a spus Carla. Întotdeauna ai spus că este o grosolănie să-i ignori pe ceilalţi.
— Oh, a făcut Ruth. Scuze.
Şi-a pus jos lingura, s-a şters la gură cu şervetul şi s-a aşezat mai confortabil pe scaun.
— Nu mi-am dat seama că musafirul tău vorbeşte cu mine. Îl analiza pe Bruno, cu sprâncenele ridicate.
— Ce spuneai, tinere domn?
— Voiam să vă mulţumesc pentru că m-aţi invitat în frumoasa voastră casă, a spus Bruno.
— Eşti bine-venit, a replicat Ruth.
Apoi, fără alt cuvânt, şi-a luat lingura şi a început să mănânce din nou, cu cerceii de perle legănându-i-se lângă gâtul palid.
Venele pulsau la gâtul Clarei de parcă erau gata să explodeze.
— 27 —
Aşadar aşa va fi jocul. Se vor uita o singură dată la Bruno şi vor lua o hotărâre în ceea ce-l privea. Era din cauza hainelor lui, a slujbei lui sau a accentului şi pielii lui bronzate? Şi-a încleştat mâinile în poală, înfigându-şi unghiile în palme.
Clara îi spusese lui Bruno că tatăl ei va fi impresionat de ascensiunea lui rapidă, chiar dacă era numai în cadrul unui port local.
Crezuse că tatăl ei va fi plăcut surprins că Bruno pusese deja deoparte destui bani pentru a închiria un apartament. Făcea economii şi pentru investiţii, sperând să cumpere acţiuni la bursă. Spusese că
Henry se va bucura să-i dea sfaturi, să-i dea ponturi şi, poate, numele unui investitor de încredere pentru a-l îndruma în direcţia bună.
Acum, se mustra cu asprime că fusese atât de proastă şi oarbă. Ce-şi imaginase de-l adusese pe Bruno aici?
Mintea ei o luase la goană, încercând să găsească o cale de ieşire, să pună capăt mai repede acestei cine dezastruoase. S-a prefăcut că-şi mănâncă supa, în timp ce stomacul i se zbătea. Se întreba ce credea Bruno. Vedea că ea era înnebunită de supărare? Ştia că, dacă ea ar fi avut cea mai vagă idee că părinţii vor reacţiona în acest fel, nu l-ar fi chemat niciodată la ea? Sau credea oare că totul era aranjat? Simţea cum pieptul şi gâtul ei devin din ce în ce mai fierbinţi, că obrajii începeau să-i ia foc. Atunci, pe neaşteptate, tatăl ei a început să
vorbească.
— Încerc să înţeleg ceva, a spus el, privindu-l direct pe Bruno, pentru prima dată.
S-a oprit şi şi-a sprijinit braţele de masă, cu un deget îndreptat spre Bruno.
— Apropo, care este numele tău de familie?
— Moretti, domnule, a spus Bruno. Bruno Moretti. Port numele tatălui meu decedat.
— Hmm, a făcut Henry, înălţându-şi bărbia. Şi ce făcea tatăl tău în Italia?
— Era cizmar. Era foarte priceput, domnule.
— Înţeleg, a spus Henry. Deci tatăl tău a fost cizmar şi tu lucrezi la docuri? Pe South Street Seaport?
— Da, domnule, a răspuns Bruno, cu un zâmbet imperceptibil pe buze.
— 28 —
Clara şi-a simţit moralul ridicându-i-se puţin. A tras aer în piept, prima gură profundă de aer de la apariţia lui Bruno la uşă. Tatăl ei vorbea cu Bruno. Era primul pas.
— Şi cât câştigi din munca la docuri? a întrebat Henry.
— Tată! a intervenit Clara. Ai spus întotdeauna că este nepoliticos să întrebi pe cineva despre finanţele personale.
Henry s-a uitat cercetător la Clara, încruntându-se.
— Presupun că Bruno se află aici pentru că o curtează pe fiica mea, a spus el. În acest caz, am dreptul să-l întreb orice doresc.
