Dragă Clara,
Mama ta şi cu mine sperăm că eşti bine şi că primeştiajutorul de care ai nevoie. Este neplăcut că viaţa ta a luataceastă întorsătură. Dr. Thorn m-a liniştit spunându-mi că,uneori, părinţii nu pot fi siguri de evoluţia copiilor lor. Dar astan-are nicio importanţă. Ce-a fost a fost. Mama ta şi cu mineam făcut tot ce-am putut şi asta-i tot ce putem cere de la noiînşine. Îţi scriu ca să te informez că lucrurile s-au schimbatdupă criza financiară din septembrie. Din cauza pierderilorsuferite şi în încercarea de a ne păstra casa şi stilul de viaţă cucare mama ta şi cu mine suntem obişnuiţi, regret să-ţi spun că
nu-mi mai permit să-ţi plătesc taxele de spitalizare laAşezământul Long Island. Am discutat îndelung cu dr. Thorndespre starea ta şi am decis împreună care este următorul pasnecesar, în ceea ce te priveşte. Dr. Thorn îţi va explica tot. Ţine
— 54 —
minte că mama ta şi cu mine nu-ţi vrem decât binele.
Complimente,
Tata
Clara se uita lung la scrisoare, cuvintele jucau pe hârtie şi avea un nod în gât. Ce însemna asta? Care era următorul pas necesar? Urma să fie eliberată? I se va da voie să plece, să-şi vadă de viaţa ei? A lăsat scrisoarea să-i cadă şi a început să se plimbe prin cameră, tremurând.
Întâlnirea cu dr. Thorn era abia la unsprezece. Era abia nouă şi jumătate. S-a oprit pe loc, a tras de mai multe ori aer în piept, încercând să-şi domolească tumultul inimii. Consumul emoţional nu era bun pentru copil. Trebuia să se calmeze. După un minut, s-a întins pe pat şi a închis ochii, trăgându-şi o pătură subţire peste umerii ce continuau să-i tremure.
Apoi s-a ridicat cu o săritură, dându-şi seama că avea ceva de făcut.
Trebuia să-i scrie lui Bruno. Dacă situaţia urma să se schimbe, dacă
va fi eliberată sau trimisă acasă, trebuia să-i spună şi lui. Chiar dacă
habar n-avea dacă el primeşte scrisorile ei, trebuia să încerce să-l anunţe ce se întâmpla. S-a ridicat, a deschis sertarul biroului şi a scos hârtia de scris furnizată de Aşezământul Long Island. A tras scaunul şi s-a aşezat, cu creionul pe hârtie, şi atunci şi-a dat seama că nu ştia ce să scrie. Cum îi putea spune lui Bruno ce se întâmpla când nici ea însăşi nu ştia? Scrisoarea trebuia să aştepte până după întâlnirea cu dr. Thorn. Poate că dr. Thorn va veni mai curând. Poate că o va întreba pe sora McCarn dacă se poate schimba programul. S-a ridicat şi s-a dus la uşă, apoi a auzit voci bărbăteşti pe culoar.
S-a întors repede la birou, a ascuns hârtia în sertar, apoi a privit prin cameră, gândindu-se ce poate face ca să pară ocupată. Sora McCarn spunea că mâinile leneşe sunt maidanul diavolului şi că, dacă
un pacient nu are nimic de făcut, se găseau destule podele de măturat şi toalete de curăţat. Clara a luat Biblia oferită de instituţie de pe etajera de pe birou, s-a aşezat pe pat şi a deschis cartea la o pagină
oarecare. Au cuprins-o fiorii şi ameţeala, de parcă nu mâncase nimic de zile întregi.
Chiar atunci, s-a auzit o bătaie uşoară în uşă. În cameră au intrat dr. Thorn şi un bărbat pe care nu-l cunoştea, cu sora McCarn în
— 55 —
spatele lor. Pe umerii bărbatului, pe haina de lână, era un strat de zăpadă şi în manşetele de la pantaloni era, de asemenea, adunată
zăpadă. În jurul galoşilor lui se formau deja bălţi.
— Bună dimineaţa, Clara, a spus dr. Thorn. Cum te simţi azi?
Ea s-a silit să zâmbească, în timp ce închidea Biblia din poală.
— Mulţumesc, bine. Dar tu?
Dr. Thorn s-a uitat la celălalt bărbat.
— Cum ţi-am zis, are o fire plăcută, a spus el. N-ar trebui să-ţi facă
nicio problemă.
Bărbatul şi-a dus mâna înmănuşată la melon şi l-a ridicat uşor în direcţia Clarei. A înclinat imperceptibil capul, cu buzele încordate, deşi încerca să zâmbească. Dr. Thorn a tras cu ochiul la scrisoarea de pe măsuţă.
— Văd că ai primit scrisoarea de la tatăl tău.
— Da, a spus Clara, încercând să vorbească răspicat. Mi-a spus că-mi vei explica tu ce urmează.
— Ei bine, da, a spus dr. Thorn. De aceea mă aflu aici.
A arătat spre bărbatul cu haină de lână.
— Acesta este domnul Glen. Este din Ovid, un orăşel de lângă
lacul Seneca.
Sora McCarn a făcut un pas în faţă ca să fie lângă dr. Thorn, cu braţul drept şi uşor spre spate, ascuns după fusta ei albă. Clara a prins cu coada ochiului lucirea unui obiect lung şi argintiu în mâna ei.
Arăta ca o seringă. Clara a încremenit şi n-a mai putut respira. S-a ridicat de pe pat. Biblia i-a lunecat din poală, lovindu-se cu zgomot de podea. Atunci a văzut doi infirmieri şi o soră îmbrăcată cu o pelerină albastră aşteptând pe culoar.
Dr. Thorn a ridicat mâna, ca şi cum voia s-o oprească pe Clara să o ia la fugă. Sora McCarn s-a apropiat şi mai mult, cu ochii mari şi strălucitori, ca un animal în alertă.
— Domnul Glen şi o asistentă sunt aici pentru a te duce la Willard.
— Willard? a îngăimat Clara.
A înghiţit în sec. Limba îi era ca de piatră.
— Este un spital de stat pentru bolnavi mental, a spus dr. Thorn.
