Tatăl tău vrea să fie sigur că primeşti ajutorul de care ai nevoie. Din păcate, el nu-şi mai permite să te ţină aici.
— 56 —
Clara s-a dat înapoi, cu mâinile încleştate pe pulover.
— Dar nu-nţeleg, a spus ea, cu fruntea plină de broboane de sudoare. Tata a spus că este ceva temporar. Nu am nevoie de ajutor.
Vreau doar să merg acasă!
Sora McCarn a păşit înainte, scoţând seringa din ascunzătoare. Dr.
Thorn a ridicat-o de mână ca s-o oprească.
— Înţeleg, Clara, a spus el. Dar mai întâi trebuie să te faci mai bine. Haide, împachetează-ţi lucrurile. Afară te aşteaptă o maşină.
— Dar vremea… a spus Clara, căutând orice motiv pentru a amâna plecarea.
— Se luminează, a spus domnul Glen. Va fi în regulă, dacă plecăm în următoarele câteva ore. La căderea nopţii vom fi la Willard.
— Nu ai de ce să te temi, a spus dr. Thorn. Vei fi bine îngrijită la Willard.
Clara s-a prăbuşit pe pat, c-o slăbiciune bruscă în picioare, cu braţele fără vlagă. A trebuit să-şi adune toate puterile ca să nu cadă
grămadă pe podea. A căutat ceva de spus care să-i convingă că era complet sănătoasă, că singura ei vină este că se certase cu părinţii.
Era pedepsită pentru că luptase pentru drepturile ei, că apărase cu tărie dreptatea şi adevărul. Nu şi-a găsit cuvintele.
— Soră McCarn, a spus dr. Thorn. Roagă o asistentă s-o ajute pe Clara să-şi facă bagajele, iar tu arată-le sala de mese domnului Glen şi infirmierei sale. Sunt sigur că le-ar prinde bine o masă caldă înainte de drumul lung până la Willard. Şi adu-i Clarei nişte ceai fierbinte şi ceva de mâncare, înainte să plece.
Sora McCarn şi domnul Glen au părăsit încăperea, iar dr. Thorn a rămas în uşă, cu mâna pe clanţă.
— Vei fi bine, i-a spus el Clarei. Eşti o tânără inteligentă cu un viitor strălucit. Ai numai nevoie de puţin ajutor ca să-ţi găseşti direcţia în viaţă. Dacă eşti cooperantă, n-ar trebui să-ţi fie deloc teamă că mergi la Willard.
Apoi a închis uşa şi a plecat, lăsând-o pe Clara amorţită, cu privirile în podea.
Mişcându-se parcă cu încetinitorul, şi-a scos jurnalul de sub pat. S-a aşezat la birou şi l-a deschis la ultima pagină scrisă. Vedea cuvintele ca prin ceaţă. Scrisese zilnic în jurnal, din ziua în care sosise aici, dar
— 57 —
nu pomenise nimic despre copil. Dintr-un motiv oarecare, se temuse c-ar putea să-şi cobească sau că doctorii ar găsi jurnalul şi i-ar spune tatălui ei. Dacă Henry află că ea poartă copilul lui Bruno, nu se ştie ce-ar fi-n stare să facă. Probabil că ar alunga-o pe vecie.
Şi-a şters ochii şi a luat un creion, încercând să găsească un mod de a-şi exprima sentimentul că era aruncată ca un gunoi, că era ţinută
sub lacăt ca o criminală. Auzise poveşti despre părinţi care-şi ţineau copiii ascunşi de ochii lumii; membre diforme, temperament necontrolabil, minte înceată şi limbi despicate puse la adăpost, toate încuiate la cel mai înalt etaj al casei sau în podul întunecat. Asta făcea şi tatăl ei? Voia s-o ascundă undeva, departe, pentru că îi era foarte ruşine că fiica lui iubea pe cineva cu care el nu era de-acord? Sau credea cu adevărat că un doctor ar putea s-o facă să vadă că a luat-o pe un drum greşit, că putea fi obligată să se căsătorească cu un bărbat pe care nu-l iubea? Sau chiar credea că era bolnavă? Clara a pus creionul pe hârtie şi a scris în jurnal.
Tata scapă de mine, alungându-mă de-acasă. Nu înţeleg ce crede că
va realiza. Asta nu face decât să-mi întărească hotărârea de a-mi trăiviaţa aşa cum doresc şi de a mă îndepărta de el, când voi fi eliberată.
Tata mă trimite la Willard. Mă întreb dac-ar trebui oare să-mi fie frică?
Câteva minute mai târziu, în camera ei a intrat infirmiera Yott. I-a zâmbit Clarei şi a privit-o-n ochi, spre deosebire de restul doctorilor şi asistentelor medicale care păreau a privi întotdeauna prin ea. Clara s-a gândit să-i spună infirmierei că o trimiteau de-acolo, dar ştia că
nu avea rost. Tânăra infirmieră nu putea face nimic. A privit-o pe sora Yott scoţând cufărul de voiaj din debara şi aşezându-l pe podea. Sora Yott s-a întors pe vârfuri şi a dat ocol valizei ca să-i deschidă capacul, mişcându-se încet, cu picioarele în ciorapi albi şi mâinile palide, ca o balerină care execută un exerciţiu coregrafic. Clara bănuia că erau apropiate ca vârstă, sora Yott fiind cu doi sau trei ani mai mare ca ea.
Şi i-a imaginat pe părinţii infirmierei Yott, zâmbitori şi mândri, când ea absolvise şcoala de asistente medicale. Lacrimile i-au umplut ochii şi s-a uitat la degetele infirmierei Yott să vadă dacă era căsătorită.
Avea un inel de logodnă pe mâna stângă.
— 58 —
Pe neaşteptate, Clara s-a simţit epuizată, ca şi cum ar fi fost strivită
de un bolovan uriaş. Toracele i s-a contractat, agonia suferinţei făcând-o să se încovoaie. Era sigură că-şi auzea inima pocnind.
Instantaneu, a ştiut că o să i se facă rău. S-a ridicat de pe pat, a alergat spre coşul de gunoi şi a căzut în genunchi. Pâinea prăjită pe care-o mâncase mai devreme i-a venit înapoi, rănindu-i gâtul pe dinăuntru şi apoi n-a mai fost nimic decât durere şi acid. A scuipat în coş, iar şi iar, apoi s-a ridicat tremurând din toate mădularele. Infirmiera Yott s-a apropiat şi i-a pus mâna pe umăr, cu o expresie de îngrijorare pe chip.
— Eşti bine? a întrebat-o ea.
Clara şi-a şters gura cu dosul mâinii.
— Nu, a spus ea. Nu sunt bine.
— Eşti bolnavă? Vrei să chem doctorul?
Clara şi-a învelit mijlocul cu un pulover şi s-a aşezat pe pat.
— Nu sunt bolnavă, a răspuns ea, cu voce nesigură. Sunt însărcinată.
