Femeile s-au întins şi s-au acoperit cu păturile. Clara a făcut la fel, chircindu-se când a atins cearşafurile murdare. S-a întins pe spate, cuprinsă de dezgust la gândul că-şi va atinge obrazul de pernă.
— Şi să stai în pat în noaptea asta, Charlotte! a ţipat sora Trench.
Apoi în încăpere s-a făcut întuneric.
Sora Trench a deschis uşa şi a ieşit, cu o dâră de lumină
conturând-i statura masivă. Apoi uşa s-a trântit cu un ultim bubuit şi camera s-a cufundat din nou în întuneric. Cheia s-a răsucit în lacătul îngheţat. Şi apoi împrejurul Clarei femeile au început să facă zgomote
– scâncete, accese de tuse, cântat, bâzâituri, mormăituri, suspine.
Clara a auzit scârţâitul patului de-alături şi a simţit pe cineva atingându-i braţul. Cineva era în picioare la capătul patului ei şi respira greu. Clara şi-a tras pătura murdară peste cap şi s-a ghemuit în poziţie fetală. Şi-a acoperit faţa udă cu mâinile tremurânde şi a hohotit de plâns, rugându-se să se facă mai repede dimineaţă.
— 100 —
Capitolul 7
Izzy
În seara de după deschiderea primului lot de valize de la Willard, Izzy s-a întins pe pat în tricou şi chiloţi, încercând să-şi însenineze gândurile urmărind clipuri muzicale la MTV. Fără niciun rezultat.
Fiecare cuplu de tineri care se sărutau îi aducea aminte de Clara şi de Bruno. Şi de Ethan. Şi de părinţii ei. Degetul îi pulsa sub pansament, amintindu-i de Ethan în genunchi, la picioarele ei. Îşi amintea atingerea fină, părul negru, zâmbetul din momentele în care se uita la ea. Are prietenă, îşi spunea Izzy. Şi chiar dacă nu ar avea, i-ar fi mai bine cu oricine altcineva. În plus, este un idiot arogant, mai ştii? O
ajută pe prietena lui să hărţuiască oamenii. De ce să te gândeşti la el?
Pe la miezul nopţii, a stins televizorul şi s-a aşezat pe burtă, în speranţa că va adormi şi se va relaxa. Dar, în ciuda epuizării, chipul lui Ethan plutea în spatele pleoapelor ei închise, cu părul lui ca pana corbului şi ochii cu reflexe argintii. Apoi figura lui Ethan s-a metamorfozat în figura tatălui ei; ochii morţi ai acestuia priveau fix, capul îi sângera. Izzy s-a dat jos din pat şi a deschis fereastra ca să
intre aer proaspăt în cameră. Aşa începe? s-a întrebat ea în gând. Aşa înnebunesc oamenii? Aceleaşi imagini şi gânduri le asaltează creierul, iar şi iar, şi nu le pot alunga? Ce-i în neregulă cu mine?
S-a dus la baie, s-a mai spălat pe dinţi o dată, a băut un pahar cu apă şi s-a uitat în oglindă. Avea ochii umflaţi şi înroşiţi, fără îndoială
din cauza lacrimilor pe care le vărsase mai înainte. Willard, valizele, Clara. Totul semăna prea mult cu viaţa ei. Dacă ar fi ştiut că Proiectul Valiza îi va aminti de toate întâmplările îngrozitoare pe care ea încerca să le uite, s-ar fi străduit mai mult să nu se implice. Şi totuşi nu voia să-i dezamăgească pe Peg şi pe Harry, indiferent de cum se vor termina lucrurile pentru ea.
A fost surprinsă că, după atâta timp, amintirea părinţilor şi a celor întâmplate în noaptea aceea era încă atât de puternică. Acum, avea aproape optsprezece ani. Ar fi trebuit să lase totul în urmă până
acum, să scape de amintiri şi de trecut şi să meargă mai departe. Şi
— 101 —
totuşi, de fiecare dată când se gândea la mama şi la tatăl ei, se simţea din nou o fetiţă de şapte ani – îngrozită, confuză şi abandonată. Şi apoi mai era şi teama că ar putea ajunge ca mama ei, să-şi petreacă
restul vieţii singură şi sechestrată, fie la nebuni, fie la închisoare. Şi-a dat seama că de fapt de asta plânsese.
Cum putea să aibă o viaţă normală cu toate aceste gene de coşmar, care pluteau prin creierul ei, aşteptând să se manifeste? Cum să poată
spera vreodată să-şi facă o relaţie sau să se căsătorească, ştiind c-ar putea pune şi pe altcineva în pericol? Cum ar putea vreodată deveni mamă, ştiind că şi-ar putea abandona copiii, fără niciun avertisment?
Şi-a trecut degetele peste cicatricele de pe antebraţ, luptându-se cu impulsul de a-şi înfige unghiile în piele. Nu, şi-a zis ea, ştergându-şi lacrimile, am ajuns prea departe pentru a mă întoarce acum. Şi-a încleştat degetele de marginea chiuvetei, strângând până când nodurile degetelor i s-au albit. Nu voi renunţa. Nu voi lăsa trecutul să-mi determine viitorul. Eu nu sunt mama mea.
A tras puternic aer în piept şi şi-a clătit faţa, apoi s-a dus înapoi în pat, lăsând briza răcoroasă a nopţii să-i mângâie picioarele goale, cu părul ridicat şi întins peste pernă. A stins lumina, a închis ochii şi a început să numere descrescător, ştiind că orice încercare de a pune stavilă gândurilor şi imaginilor care se iţeau în mintea ei era o prostie.
Apoi ceva s-a lovit de fereastra camerei. Izzy a deschis ochii. Parcă
bătea cineva uşor cu unghiile în geam sau îl zgâria. Sunetul s-a repetat şi ea s-a ridicat în şezut. Ceva se rostogolea pe acoperiş. Şi-a dat jos picioarele din pat şi şi-a ţinut respiraţia, ascultând. Încă două
bătăi în geam – clinc, clinc – pe geamul de sus. Ea a aprins lumina.
— Izzy? s-a auzit o voce bărbătească, ca o şoaptă, venind de-afară.
Ea a stins din nou lumina şi a rămas nemişcată în picioare. S-a-nfăşurat într-o pătură şi s-a apropiat de fereastră. Un alt clinc a făcut-o să tresară.
— Izzy! a spus din nou, mai insistent, vocea cu pricina.
Izzy a tras cu ochiul peste pervaz, încercând să desluşească o siluetă pe peluza întunecată. Luna plină arunca umbre lungi pe iarbă
şi, lângă frânghia de rufe, a zărit cinci siluete stând aliniate, cu cămăşile şi pantalonii fluturâdu-le în vânt, cu părul lung, răvăşit fâlfâind ca un şir de steaguri negre. Lui Izzy i s-a oprit inima-n piept.
— 102 —
Primul ei gând a fost că o bandă de piraţi-zombi din filmul Ceaţa, al lui John Carpenter, se uitau fix la ea. Apoi şi-a dat seama că se uita la formele întunecate ale ramurilor şi frunzelor care se zbăteau şi se legănau în copacul din faţa ferestrei ei. A oftat de uşurare şi şi-a strâns mai bine pătura în jurul umerilor.
— Aici jos! a strigat vocea.
Izzy s-a dat mai aproape de fereastră şi s-a uitat de-a lungul aleii cu pietriş. Ethan se uita în sus spre ea, de la colţul garajului, cu faţa albă ca o mască în lumina lunii. Când a văzut-o, el a lăsat să-i cadă
pietricelele din mână, a luat de jos o lanternă şi şi-a luminat faţa.
— Surpriză! a spus el şoptind, dar destul de tare.
