A zâmbit, iar lumina îi desena umbre sub ochi şi sub nas, ca la feţele pictate în alb şi negru ale vârcolacilor de Halloween.
Izzy s-a aplecat pe fereastră.
— Ce faci aici? a întrebat ea, încercând să nu ia în seamă fluturii din stomac.
— Ţi-am adus un cadou, a spus Ethan.
A ridicat ceva plat şi pătrat, de dimensiunile unei cărţi broşate.
— E miezul nopţii! a şoptit Izzy. Eşti nebun?
Oh, aşteaptă, şi-a spus ea în gând, nu contează. Nebuna sunt eu.
— Coboară! a spus Ethan.
— Nu! a exclamat Izzy. O să intru-n bucluc din cauza ta!
Chiar atunci, o maşină a cotit intrând pe stradă, luminând cu farurile ei mătura şi aleea. Ethan s-a ascuns după garaj. Când maşina s-a îndepărtat, a ieşit din ascunzătoare.
— Haide! a spus el. Va dura numai un minut. Promit.
Izzy şi-a muşcat buza. Ce căuta el aici? Ce cadou putea să aibă
pentru ea? Era sâmbătă seara. De ce nu era cu Shannon? Inima ei a început să bată din ce în ce mai repede. Dar dacă era o farsă? Dar dacă Shannon era şi ea acolo, aşteptând să-i joace o altă festă?
— Nu cobor, a spus ea. Ar trebui să pleci.
— Serios? a întrebat el, nevenindu-i să creadă. Am venit la fereastra ta, în mijlocul nopţii, cu o surpriză şi tu îmi spui să plec?
Credeam că suntem prieteni.
Lui Izzy îi stătea pe limbă să-i spună că-i putea da surpriza la şcoală, când el a continuat:
— 103 —
— Dacă nu cobori, sun la uşă şi întreb de tine.
Izzy a oftat.
— Dă-mi cinci minute, a spus ea.
A tras draperiile, a aruncat pătura pe pat şi şi-a pus un şort. A pornit spre uşă, apoi s-a întors şi a intrat în baie ca să se uite în oglindă. Părul îi era încurcat, rimelul întins. Şi-a lins degetele şi s-a străduit să îndepărteze rimelul rămas, apoi şi-a trecut peria prin păr şi şi l-a strâns în coadă de cal. Şi-a scos tricoul şi a alergat la măsuţa de toaletă ca să-şi caute un hanorac.
Ajunsă în bucătărie, şi-a înhăţat sandalele, apoi s-a strecurat pe uşa glisantă spre curtea interioară şi a traversat pe vârfuri terasa din spate. Pe iarbă, şi-a pus sandalele şi s-a grăbit spre garaj, cu umerii încovoiaţi. Din fericire, dormitorul lui Peg şi Harry era pe cealaltă
parte a casei, aşa că, probabil, ei nu auziseră nimic. Ethan aştepta de cealaltă parte a garajului, rezemat de ţiglele de lemn de cedru, luminând cu lanterna o cărţulie deschisă, pe care-o ţinea în mână.
Când a văzut-o, a închis cartea şi s-a ridicat.
— Ce faci aici? a întrebat ea.
— Salut, a spus el, zâmbind.
— Ce vrei?
— Ce-ţi face degetul?
Ea a ridicat degetul rănit; pansamentul alb strălucea în întuneric ca o fantomă minusculă.
— E-n regulă, a răspuns ea şi şi-a încrucişat braţele. Bine. Am coborât, aşa cum ai vrut tu. Care-i marea surpriză?
El a ridicat cartea, luminându-i coperta. Raza lanternei s-a reflectat în pielea verde imprimată cu flori de crin, lucind pe cotorul negru.
Era jurnalul Clarei.
Izzy i l-a smuls din mână.
— Ce faci tu cu ăsta? l-a întrebat. Nu ai niciun drept să-l iei!
— Relaxează-te! a spus el. L-am împrumutat numai.
— Nu e treaba ta! a şuierat ea.
Ethan s-a-ncruntat.
— Tu l-ai citit. În plus, nebuna e moartă de mult…
— Nu contează! Nu trebuia să-l iei.
