— Bine. Dulapul meu are numărul… Oh, aşteaptă, a spus ea, zâmbind. Ştii deja ce număr are.
Ethan şi-a ridicat mâinile.
— Mă declar vinovat.
— 108 —
Capitolul 8
Clara
Willard – A doua zi după internare Pe ferestrele zăbrelite, înalte de la podea până la tavan, intrau razele de soare în care se jucau fire de praf şi care străpungeau semiîntunericul din încăperea cu tavan înalt, dar care nu puteau alunga frigul. Şase căzi cu picioare-gheară se înşirau de-a lungul unui perete, fiecare cu perdea de pânză prinsă pe ţevile de metal care le înconjurau. Canalele de scurgere şerpuiau pe podea, iar dalele de gresie sparte erau înnegrite de mucegai. Infirmierele urlau dând ordine şi pacientele se certau şi ţipau şi se zbăteau, încercând să se împotrivească intrării în apa îngheţată din căzi.
Clara stătea goală în faţa uneia dintre căzi, cu o mână peste sâni şi cu cealaltă încercând să-şi ascundă zona pubiană. Dalele albe şi negre erau reci sub tălpile ei. A cuprins-o tremurul privind-o pe infirmieră
cum pune cuburi de gheaţă în apă. Sora Trench şi o pacientă
musculoasă cu un ochi strâmb stăteau lângă robineţi, în aşteptare. În cada alăturată, prin gaura din pânză cu marginile întărite cu o curea, se vedea faţa palidă a unei femei, cu buzele vineţii. În cealaltă parte a încăperii, doi infirmieri au scos din apă o femeie inconştientă şi au cărat-o spre masa de examinare de lângă perete.
— Intră, i-a spus sora Trench Clarei.
— Dar eu… a dat să spună Clara.
— Fă ce ţi s-a spus, ţii minte? i-a replicat sora Trench. Este spre binele tău.
— Dar eu… a spus Clara, cu voce slabă.
Sora Trench a înaintat spre Clara şi i-a prins strâns braţul cu mănuşa ei uriaşă.
— Suntem aici ca să vă ajutăm, a spus ea, cu voce fermă. Asta te va relaxa. Îţi va limpezi mintea.
Până să-şi dea Clara seama ce se întâmplă, sora Trench a ridicat-o şi a pus-o în cadă, împingând-o sub apa îngheţată. Un acces de
— 109 —
durere i-a străpuns pieptul, ca şi cum aerul i-ar fi fost scos din plămâni. A inspirat, înecându-se fără să vrea cu o gură de apă. S-a prins de marginea căzii şi a ieşit la suprafaţă; mâinile îi alunecau pe porţelanul ud. A tuşit şi a încercat să respire; s-a străduit să se ridice în capul oaselor. Pentru o clipă totul a devenit negru şi a fost sigură
ca va muri. Apoi pacienta cu un singur ochi a prins-o de umăr şi a început să-i frece faţa şi gâtul, cu o cârpă decolorată şi aspră. În cele din urmă, Clara a reuşit să tragă aer în piept. Pacienta o freca la subraţ şi între picioare, depărtându-i membrele mai mult decât era necesar.
Simţea apa rece ca pe o mie de cuţite înfipte în piele. S-a străduit din răsputeri să nu se ridice şi să nu se arunce afară din cadă. A lăsat-o pe pacientă să o frece, în timp ce trupul îi tremura violent, sperând că, dacă pacienta va termina mai repede, va fi şi ea lăsată să iasă din cadă. Sora Trench stătea şi se uita, de la capătul căzii, cu braţele ei masive încrucişate peste sânii voluminoşi, cu zâmbetul roşu şi strâmb contorsionându-i jumătatea inferioară a feţei ei umflate.
— Te rog, a spus Clara, uitându-se la ea. Sunt…
— Linişte-acum! a spus sora Trench, făcând un semn cu degetul ei butucănos. Viaţa trândavă, în lux, de la Aşezământul Long Island te-a înmuiat, asta-i tot.
Clara şi-a închis ochii, aşteptând ca pacienta să termine să-i spele părul cu leşie. Când i-au turnat pe cap câteva găleţi cu gheaţă, şi-a strâns cu braţele genunchii la piept aproape la limita şocului respirator, tremurând atât de tare încât îşi simţea inima pe punctul de a exploda. În cele din urmă, baia violentă s-a încheiat şi pacienta cu un singur ochi s-a tras în spate, răsuflând cu greutate.
— Ieşi din cadă, a spus sora Trench.
Clara a ieşit din cadă tuşind şi scuipând. Pacienta cu un singur ochi a învelit-o cu un prosop aspru.
— În mod normal, te-am fi ţinut mai mult în cadă, a spus sora Trench. Dar astăzi ai prima întâlnire cu dr. Roach. Acum, fă ce ţi se spune şi ne vom înţelege bine.
Pacienta cu un singur ochi i-a dat rochia galbenă de casă şi lenjeria intimă. Clarei îi clănţăneau incontrolabil dinţii, iar picioarele îi erau aşa de moi că abia se putea ţine pe ele. A reuşit cumva să se îmbrace
— 110 —
şi să-şi lege şireturile la pantofi. Sora Trench i-a ordonat s-o urmeze, apoi s-a-ndreptat spre uşă. Clara a ascultat-o; din păr îi picura apă pe faţă şi pe ceafă. Şi-a şters fruntea cu puloverul, apoi a pornit după
sora Trench. Pe coridor, şi-a pus mâna la abdomen. Oare va fi în stare un prunc nenăscut să supravieţuiască acestui tratament? Ochii i s-au umplut de lacrimi şi inima şi-a încetinit ritmul sub povara acestui gând. Nu credea că va supravieţui dacă ar păţi ceva copilul lui Bruno.
Urmând-o pe sora Trench, Clara a traversat foaierul uriaş de la Chapin Hall, a trecut de uşile duble, a luat-o pe un culoar cotit, spre cealaltă aripă. Au trecut pe lângă oficiul poştal şi farmacie şi au ajuns la un culoar scurt, cu o uşă în capăt. În faţa biroului dr. Roach, aşezată într-unul dintre cele trei scaune, stătea o femeie mărunţică cu palton roşu de lână, cu capul plecat, cu mâinile aşezate în poală, pe o geantă de piele. Femeia a ridicat ochii şi a zâmbit.
— Bună dimineaţa, soră Trench, a spus femeia.
Părea tânără, cam de vârsta Clarei, cu pomeţi înalţi, păr platinat şi ten de porţelan. Când a zâmbit, tot chipul i s-a luminat. Dar în ochi avea o umbră de tristeţe. Apoi Clara a observat burta proeminentă a femeii. Nu-şi putea imagina ce făcea aici o femeie însărcinată, de ce aştepta în faţa biroului doctorului Roach.
— Bună dimineaţa, doamnă Roach, a spus sora Trench. De când aşteptaţi?
Clara şi-a coborât privirea, încercând să-şi ascundă surpriza. De ce să se căsătorească o femeie frumoasă, tânără cu un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă, mai ales cu un doctor care lucrează
într-un azil de nebuni?
— Oh, nu ştiu, a răspuns doamna Roach. Nu de foarte mult timp.
— Ştie că sunteţi aici? a întrebat sora Trench, cu mâna-i imensă pe clanţă.
Doamna Roach a dat din cap.
