— E prea târziu pentru asta, a spus sora Trench, pornind spre uşă.
Este aproape stingerea. Va trebui să aştepţi până mâine.
— Dar n-am mâncat nimic de azi-dimineaţă, a spus Clara.
— De ieri-dimineaţă, a spus sora Trench.
Şi-a luat cartea de pe scaun şi s-a-ntors cu faţa la Clara, ţinându-şi cartea la piept cu o mână.
— Ai dormit două zile.
Clara şi-a dus mâna la burtă.
— Ai de gând să mă ţii nemâncată până mâine-dimineaţă?
A deschis gura să mai spună încă o dată că era însărcinată, dar s-a oprit. Sora Trench îi spusese să nu mai vorbească despre copil.
— Îmi pare rău, a spus sora Trench, ajungând la uşă. Când încalci regulile, eşti pedepsit.
Clara şi-a muşcat buza. Cumva, trebuia s-o sensibilizeze pe femeia asta, s-o facă să vadă că ea nu era ca orice altă pacientă. Sora Trench trebuia să aibă o inimă, undeva, înăuntrul acestui trup bărbătos şi robust. Clara a aruncat o privire spre romanul din mâna surorii
— 139 —
Trench. Pe copertă era o femeie întinsă sub un copac, cu capul plecat şi ochii închişi. Cartea era Fiesta, de Ernest Hemingway. Clara şi-a amintit ziua în care ea şi sora Trench au dat peste dr. Roach şi sora May, în cabinet. Sora Trench fusese mânioasă, scârbită că doctorul îşi lăsa soţia să aştepte pe coridor, în timp ce flirta cu amanta. Dar mai fusese ceva în privirea surorii, în ziua aceea; poate durerea unei inimi frânte.
Clara a înghiţit în sec, încercând să nu se gândească la stomacul ei gol şi la vâjâitul din cap.
— Mi-a părut rău de personajul principal al acestei cărţi, a spus ea, arătând cu capul spre roman. Ţie nu?
Sora Trench s-a-ncruntat. Era gata să spună ceva, să-şi exprime părerea despre carte, apoi s-a răzgândit. S-a adunat, a deschis uşa şi a arătat cu barba înspre culoar.
— Să mergem, a spus ea.
Clara a mers spre uşă cu picioarele ude.
— Am inima frântă pentru că sunt departe de omul pe care-l iubesc, a spus ea, încercând să vorbească prietenos, îl cheamă Bruno.
Sora Trench a ignorat-o şi şi-a târât picioarele pe culoar, cu romanul în mâna ei uriaşă. Clara a urmat-o.
— Nu-mi pot imagina cât de mult trebuie să doară să iubeşti pe cineva care nu-ţi răspunde la sentimente.
— Ai vorbit destul, a spus sora Trench.
— Mai ales dacă e îndrăgostit de altcineva, a continuat Clara. Şi dacă aş şti că n-ar putea să fie niciodată al meu. Pentru mine ar fi tortură curată.
Sora Trench s-a oprit şi s-a-ntors cu faţa la Clara, cu braţul ridicat, arătând către coridor.
— Te pot duce înapoi în camera aia, dacă vrei, a spus ea, cu faţa stacojie.
Clara a scuturat din cap şi şi-a lăsat ochii-n jos. Sora Trench a mormăit ceva şi a mers mai departe, cu umerii cocoşaţi şi cu gura schimonosită de supărare.
Din ziua aceea, Clara a stat pe băncile din Camera Soarelui fără să
scoată o vorbă, încercând să se gândească la părul negru al lui Bruno şi la ochii lui strălucitori sau cântând în tăcere cuvintele cântecelor ei
— 140 —
favorite. Făcea orice ca să nu se mai gândească la fesele dureroase şi picioarele amorţite. S-a străduit să-şi şteargă lacrimile înainte să-i ude obrajii, încercând să nu atragă atenţia asupra ei. Din fericire, spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni, medicii au considerat că era destul de responsabilă încât să i se dea de lucru. În ziua în care fost trimisă să cureţe cartofi în bucătărie, a spus o rugăciune de mulţumire, cu inima frântă pentru nefericitele care nu vor avea niciodată aceeaşi ocazie.
Bucătăria principală se afla într-un grup de clădiri mari din spatele Chapin Hall, lângă punctul în care pavilioanele se uneau între ele.
Structurile cu aspect industrial includeau bucătăria principală, brutăria, spălătoria, camera boilerelor şi o magazie de cărbune. Din bucătărie, mâncarea era dusă la pavilioane printr-o serie de tunele subterane şi lifturi.
În fiecare zi a acelei ierni lungi, Clara stătea pe un taburet de lemn şi curăţa cartofi, în bucătăria înăbuşitoare. Fundul taburetului era crăpat şi tare şi se clătina înainte şi-napoi pe picioarele prea scurte, dar, cel puţin, Clara se putea ridica în picioare când trebuia să-şi schimbe poziţia. Nu-şi putea imagina suferinţa pacientelor care nu aveau voie niciodată să lucreze şi trebuiau să-şi petreacă zilele, una după alta, stând pe băncile din Camera Soarelui. Dacă nu fuseseră
nebune când ajunseseră la Willard, înnebuniseră cu siguranţă între timp. Clara nu-şi putea imagina de ce credeau doctorii că acest fel de tortură ar putea fi benefic cuiva.
Indiferent de vreme, Clara de-abia aştepta să fie trimisă afară pe uşa din spate a bucătăriei, ca să ducă cojile de cartofi la porţiunea îngrădită din curtea din spate şi să le depoziteze pe grămada de compost, de unde urmau să fie luate şi date de mâncare puilor de găină şi porcilor. Chiar şi în timpul iernii, când îi îngheţa faţa din cauza aerului rece, când vântul tăios o făcea să lăcrimeze, ea stătea afară cât de mult putea, ştiind c-ar putea fi singura ei ieşire pentru multe zile de-atunci încolo. În dimineţile în care aerul era curat şi calm, putea auzi pufăitul locomotivelor şi scrâşnetele apei îngheţate a lacului. Chiar dacă nu putea vedea lacul de dincolo de Chapin Hall, simţea că e soră cu lacul, amândoi îngheţaţi şi aşteptând să se întâmple ceva.
— 141 —
Pe la sfârşitul lui februarie, dacă se uita la braţele şi picioarele ei descărnate, putea spune că nu fusese niciodată mai slabă. Cu excepţia unei mici umflături chiar sub buric, nimeni nu putea spune că era însărcinată. Cea mai mare parte a timpului, se simţea slăbită şi ameţită, ca şi cum copilul care creştea în pântecele ei îi storcea corpul de vlagă. Dar ea se străduia să mănânce tot ce i se dădea, chiar dacă
nu era decât un castron cu supă chioară sau un ou scârbos, decolorat şi apos, care o făcea să icnească atunci când încerca să-l înghită. Cât timp a lucrat în fiecare zi la bucătărie, a ascuns un cartof în grămada de coji, muşcând din el când nu se uita nimeni. Cartofii cruzi aveau gust de amidon prăfos şi rece, dar ea îi mânca, oricum.
Într-o zi gri şi ploioasă de la sfârşitul lui martie, în curtea din spate a bucătăriei, din vârful grămezii de compost, a apărut un şobolan dolofan şi ud şi a fugit printr-o mică deschizătură de la baza unui gard înalt de lemn. Clara s-a dus la gard, a pus coşul cu coji jos şi a îngenuncheat în noroi. Gaura era de mărimea unei mingi de baseball, iar lemnul din jurul ei era ud şi rupt din loc în loc. S-a ridicat şi a lovit cu piciorul scândurile din jurul găurii, încercând să rupă lemnul, apoi a îngenuncheat şi a dat la o parte bucăţile rupte cu mâinile. Aşchiile îi răneau palmele, dar ea continua să lucreze, reuşind să rupă o bucată
de dimensiunea unui castron. S-a uitat prin crăpătură şi a văzut numai nămol şi, la câţiva metri depărtare, fundaţia de piatră a unei alte clădiri. A aruncat bucăţile de lemn rupte prin gaură, apoi a acoperit deschizătura cu o grămăjoară de coji de cartofi şi alte legume. În următoarea zi, a rupt alte bucăţi din gard. La sfârşitul săptămânii, palmele şi degetele îi erau carne vie, dar gaura era aproape destul de mare ca să se strecoare prin ea.