În după-amiaza următoare, a ieşit la grămada de compost, a aruncat cojile şi a mai îndepărtat o bucată de lemn din gard. S-a întins pe pământul ud de lângă gard, pe spate, ca să nu facă rău copilului, cu capul spre gard, apoi s-a târât până ce capul şi umerii au trecut prin gaură. Şi-a înfipt călcâiele în pământ şi a încercat să se împingă prin gaură, în continuare, dar burta ei era prea mare. Copilul nu avea cum să treacă. Chiar în momentul în care era pe punctul să se întoarcă şi să facă gaura mai mare, cineva a apucat-o de glezne şi a tras-o afară din gaura din gard, târând-o prin noroi.
— 142 —
— Eşti bine? a întrebat un bărbat, răsuflând greu deasupra ei.
Purta o jachetă din lână în carouri şi o pelerină murdară, iar cizmele îi erau acoperite cu glod.
— Ai căzut?
Clara s-a ridicat.
— Eu… a făcut ea, cu inima bătându-i cu putere în piept.
— Încerci să scapi?
S-a uitat la ea cu ochiul bun, celălalt fiindu-i închis şi inert.
Clara a scuturat din cap şi a încercat să se ţină dreaptă. Bărbatul s-a apropiat s-o ajute, făcând semn cu o mână spre gard.
— N-ar servi la nimic să treci dincolo de gardul ăsta, a spus el.
Acolo e camera boilerelor. Nu există niciun drum în jurul ei.
— Tu cum ai ajuns aici? a întrebat ea, ştergându-şi mâinile pe rochie. Îşi simţea părul încleiat şi rece pe ceafă şi dosul braţelor şi picioarelor îi erau ude şi pline de noroi.
Bărbatul a scuipat pe pământ; la colţul gurii i-a rămas un fir de salivă. A arătat spre gardul de lângă peretele din spate al bucătăriei.
— Uşa e chiar aici, a spus el. Am adus un nou transport de porci.
Şeful m-a trimis să mai aduc nişte mâncare în plus. Te-am văzut la pământ şi…
Clara a tras cu ochiul la gardul de lemn, încercând să vadă
deschizătura. Singurul semn de intrare era un spaţiu puţin mai lat între două scânduri. Abia dacă se observa, în spaţiul împrejmuit erau o lopată şi o roabă, sprijinite de grămada de compost. Ea şi-a târşit picioarele prin noroi spre intrare şi şi-a băgat unghiile în crăpătura uşii, încercând s-o deschidă. Dar crăpătura era prea strâmtă. Nu se putea prinde prea bine cu degetele ca să tragă.
— Cum o deschizi? l-a întrebat ea pe bărbat.
El a venit păşind cu greu spre ea şi s-a oprit în faţa uşii.
— Şeful mi-a dat o cheie, ca să intru, a spus el. Mi-a arătat o şmecherie, ca să ies.
A lovit cu pumnul în lemn şi uşa s-a deschis. El a apucat-o de margine şi a închis-o la loc.
— Vezi?
— Pot să-ncerc? a întrebat ea.
El a ridicat din umeri şi s-a tras înapoi. Clara a lovit cu pumnul în
— 143 —
acelaşi loc. Lemnul a vibrat şi a ricoşat, dar uşa nu s-a deschis.
— Ţi-am spus că e o şmecherie, a zis bărbatul, zâmbind.
Clara a tras adânc aer în piept şi a mai lovit o dată lemnul, folosindu-şi toată puterea. De această dată, marginea uşii a sărit din gard. Ea a prins-o şi a tras de uşă, deschizând-o. Pe partea cealaltă a uşii, de-a lungul clădirii, era o alee cu hârtoape, care mergea pe după
un colţ şi dispărea. Clara a fugit din împrejmuire, alergând cât putea ea de repede; în urechi îşi simţea pulsul, care o luase razna. După
câţiva metri, bărbatul a prins-o de spate şi a ridicat-o de la pământ, cu braţele încleştate peste pântecele ei, strângând-o atât de tare că
abia mai putea respira. A cărat-o înapoi după gard şi a trântit uşa, gâfâind.
— Ţi-ai bătut joc de mine, a spus el, cu faţa roşie şi contorsionată.
Şeful mi-a spus să nu las pe nimeni să folosească uşa asta. Niciodată.
— Îmi pare rău, a spus Clara, încercând să-şi recapete suflul. Doar că… Eu n-ar trebui să mă aflu aici, înţelegi?
— Nu poţi pleca, a spus bărbatul, scuturând din cap. Înseamnă să
încalci regulile. Vei avea o mulţime de necazuri dacă încalci regulile.
— Ştiu, a spus ea. Numai că…
A ezitat, încercând a găsi cuvântul potrivit.
— Apropo, cum te cheamă?
