— Nu ştiu ce jocuri vrei să faci, a spus el, dar nu voi tolera aşa ceva!
A închis registrul.
— Vom vorbi la următoarea noastră întâlnire. Între timp, nu eu sunt duşmanul, Clara. Poate că, până la următoarea întâlnire, sentimentele tale se vor schimba.
În următoarele şase zile, Clara a fost închisă într-o încăpere de ciment, cu miros respingător, din pavilionul de izolare, singurele obiecte de mobilier fiind o toaletă şi un pat mic de fier, fixat în podea.
De două ori pe zi, prin uşiţa cu balamale din uşa nituită, era împinsă
înăuntru o tavă cu pâine uscată şi un castron de tinichea cu supă.
Singura cale de a face deosebirea între noapte şi zi era un bec pe tavan, care se aprindea şi se stingea singur. De pe coridor se auzeau zăngănit de lanţuri şi uşi de fier trântite, dublate de ţipete şi vaiete. În a şasea zi, sora Trench a descuiat uşa şi a lăsat-o pe Clara să iasă, plescăind din limbă a dezaprobare. Prea slăbită pentru a putea vorbi, Clara a urmat-o pe soră înapoi în salon, fără să scoată o vorbă.
Pe la mijlocul lui aprilie, aproximativ cu două luni înainte de data presupusă a naşterii, pântecele ei era destul de mare, iar rochia îi devenise foarte strâmtă. Dar mai văzuse pântece similare la alte paciente – acestea fuseseră, poate, obeze înainte de a fi pe jumătate înfometate la Willard sau aveau toată greutatea în abdomen –, aşa că
— 148 —
ştia că nu era nimic de remarcat la o femeie cu burtă mare. Nimeni nu dădea atenţie faptului că burta Clarei se mărea pe zi ce trece.
Nimeni nu-şi închipuia şi nimănui nu-i păsa că ea urma să nască, nimeni nu se obosise să vadă dacă ea spusese sau nu adevărul.
În ultima zi din mai, în timpul celei de-a doua întâlniri cu dr.
Roach, Clara stătea pe partea opusă a biroului; scaunul rigid îi provoca dureri în zona bazinului. O dureau oasele de parcă avea nouăzeci de ani, nu nouăsprezece. Nu-şi dădea seama dacă trupul îi era înţepenit pentru că era însărcinată şi suferea din lipsă de hrană
sau din cauza saltelei subţiri, cu gloduri, pe care încercase să doarmă
în ultimele cinci luni.
În fiecare noapte, somnul ei intermitent era plin de coşmaruri despre intrarea în travaliu, în salon, fără a fi nimeni care s-o ajute să
nască, cu excepţia pacientelor. În vis, ea striga de pe patul murdar, iar celelalte femei se adunau în jurul patului, legănându-se înainte şi-napoi, salivând şi văitându-se. Se ridica în şezut, ţinându-se de bordura saltelei şi se scremea, cu faţa schimonosită de efort. Femeia cu păpuşa zdrenţuită îl lua pe prunc dintre picioarele Clarei şi ieşea în fugă din salon, trăgând după ea ombilicul însângerat al copilului.
Acum îşi ţinea o mână pe burtă, aşa cum făcea de obicei, aşteptând să simtă copilul mişcând. Cea mai mare spaimă a ei era că fătul murise şi că ea nu va şti lucrul acesta până la naştere. Ca de obicei, n-a simţit nimic. Singurele momente în care simţea că mişcă erau în timpul nopţii. Chiar şi atunci, se temea să nu-şi fi imaginat, aşa era de uşoară vibraţia de sub mâna ei. De milioane de ori se gândise că, fie copilul era anormal de mic, fie se petrecea ceva oribil. I se strângea inima.
Din cealaltă parte a biroului, dr. Roach se uita la ea cercetător, cu creionul deasupra fişei ei. Ea se uita la creionul sculptat, elegant din mâna lui. Ce nebună fusese să-şi imagineze că va primi cerneală şi hârtie ca să-i scrie lui Bruno, gândindu-se că va găsi pe cineva care să
pună scrisorile la poştă. Nimănui de la Willard nu-i păsa de ce era ea acolo, cu atât mai puţin de viaţa ei de dinainte. S-a gândit la sora Yott. Dintr-un oarecare motiv, tânăra infirmieră îşi dăduse imediat seama că tânăra era sănătoasă la cap. De ce oare nimeni nu putuse face asta la Willard? Clara prefera să creadă că sora Yott fie se
— 149 —
răzgândise în legătură cu expedierea scrisorilor, fie fusese prinsă.
Altfel, Bruno ar fi venit s-o salveze până acum. Clara a simţit o durere mocnită în piept.
— Clara, la ce te gândeai? a întrebat dr. Roach, cu voce profundă şi relaxată.
— Mă-ntrebam cum crezi tu că-i poţi ajuta pe pacienţi, dacă nu-i vezi niciodată? a răspuns ea.
Sprâncenele lui s-au încruntat.
— Mă tem că nu înţeleg ce vrei să spui, a zis el.
— Sunt aici de cinci luni şi aceasta este a doua întrevedere cu tine.
Singura dată în care te-am mai văzut a fost atunci când am intrat în bucluc.
El s-a lăsat pe spate în scaun, mângâindu-şi marginea bine potrivită a bărbuţei.
— Avem peste trei mii de pacienţi, aici, la Willard. Bărbaţi şi femei. Nu poţi avea pretenţia la un tratament special, nu-i aşa? Aici nu suntem la Aşezământul Long Island, a spus el.
— Eu nu pretind un tratament special, a spus ea. Dar afirmi că vrei să mă ajuţi. Cum mă poţi ajuta dacă nu mă consulţi niciodată? Încep să cred că singurul lucru la care se pricepe Willard este să-i ţină pe oameni la izolare.
— Instituţia asta a fost fondată pe baza credinţei că nebunia poate fi vindecată printr-o atitudine obişnuită, oferind un refugiu sigur departe de neplăcerile vieţii cotidiene, odihnă şi muncă regulată. Te-ai bucurat de toate aceste lucruri, nu-i aşa, Clara?
Clara s-a agitat în scaun, schimbându-şi poziţia din cauza durerii intense de spate.
— Înainte de toate, eu nu sunt nebună. În al doilea rând, ăsta nu-i un refugiu sigur departe de neplăcerile vieţii cotidiene. Eu sunt ţinută
aici împotriva voinţei mele. Se presupune că asta trebuie să mă facă
să mă simt liniştită şi fără griji?
— Cum să te scap de stresul tău, Clara?
— Eliberează-mă. Am stat destul de mult aici. Sunt sigură că
familia mea ar fi de acord.
